Atunci când a venit pe lume ea știa, auzea și era de acord. Mersul înainte nu e mers înainte așa cum îl vedem noi, e stat pe loc. Iar atunci când stai pe loc vezi și te învârți. Atunci și doar atunci lucrurile se văd cel mai limpede. Nu înaintezi în vârstă, începi să vezi. Corpul tău nu îmbătrânește, începe să învețe despre el. Nu moare, se schimbă. Începi să știi că dincolo de toate câte am inventat aici pe pământ mai e ceva neinventat ce ne unește pe toți. Atunci când pășești nu înaintezi, nu te dezvolți, începi să vezi dincolo de suferință. Suferința a fost o scuză, un film, niște gânduri. Deșteaptă găselniță. Au fost ca să ne facă să fim. Nu există istorie, nu există trecut, nu există nimic. Există acum și există cât de profund te poți adânci în ceea ce se naște acum. Există cât de mult spațiu eliberezi pentru a vedea înăuntrul tău nimicul. Iubim suferința, iubim să o strângem la piept, să ne încolăcim în jurul ei și să chemăm asta Eu. Iubim să știm, să vrem, să nu vrem, să ne placă, să nu ne placă, să iubim sau să nu iubim, să spunem nu sau să spunem da, să zâmbim sau să ne încruntăm, să ne lăsăm fața către soare sau să ne întoarcem cu spatele la el, pretinzând că nu ne vede. Iubim să măsurăm, să ne răstim, să plângem, să judecăm tot ceea ce nu servește suferinței noastre, iubim să rămânem închiși în fața orcărui fluture care se așează pe umărul nostru, pretinzând că doare prea tare greutatea lui. Dar asta nu e iubire. Ne supărăm pe vânt, pe ploaie, pe frig, pentru că nu sunt pregătite să audă povestea noastră. Străbătând câmpurile te așezi lângă o libelulă și o faci să te asculte, doar că ea nu îți înțelege poveștile. Ea îți simte prezența făcută din vânt și din aer, doar de acolo îți poate vorbi și doar ca să îți facă un favor. Pentru ea vorbitul nu există. Să nu uiți asta.
Fetița se așeza pe după casă și aștepta să fie văzută, privită, iubită. Nu a primit asta în forma pe care ea și-o dorea. De unde a venit forma dorită de ea? A primit în schimb iubire de la pământ, de la soare, de la vița de vie, de la păsări. I-au trebuit ani, așa cum sunt ei înțeleși de oameni, ca să simtă asta. Pentru că nu poți înțelege cu mintea, poți înțelege doar cu sufletul atunci când dai la o partea ceea ce ai văzut cu ochii. Iar atunci vei înțelege că acele câteva tresăriri de lumină, pe care începi să le percepi acum, erau acolo dintodeauna, umbrite de genele ochilor prea deschiși. Uită cine ai crezut că ai fost vreodată, uită-ți numeleși uită forma, rămâi treaz și simte. Ai să îmi simți inima, o să ne unim într-o singură undă, care va pluti pentru eternitate. Transformă o secundă în infinit, fă-ți viața nemuritoare. În nemurire nu mai încap povești, nu încape istorie, nu încap evenimente, doar spațiu, pregătit să prindă orice formă, pentru ca apoi să se dizolve, fără urmă de tristețe. Învață-te despre infinit, adu-ți aminte de unde vii, mergi în inimă, las-o deschisă și pândește fiecare undă de altceva ce nu e iubire. Ai să știi. Iar când o simți că urcă, întreab-o cine e, de unde vine și în care organ își are culcușul. Deschizi apoi inima larg și o lași să plece, pentru că atunci când ele apar la lumină înseamnă că și-au îndeplinit misiunea și sunt pregătite să zboare. Privește un copac și vezi că nu există altceva în el decât iubire altfel nu te-ar lăsa să-l iei în brațe. S-ar retrage din calea ta, spunându-ți „nu mă atinge”.
Toate câte vin sau au venit vreodată, vin ca să ne învețe să păstrăm deschisă o ușă. V-ați gândit vreodată de ce avem muschi, ligamente sau articulații? De ce diafragma urcă și coboară, de ce celulele aud și știu tot? De ce inima e și ea tot un muschi? Experiențele sunt exerciții, suferința este obstacolul. E doar un joc. Ne supărăm pe cine l-a inventat cu toate că am fost de acord cu regulile. Pentru asta omul trebuie să nu se oprească din învârtit, altfel, tot ceea ce reprezintă el, împietrește. Transformăm, însă, obstacolul în insulă crezând că ne putem refugia acolo, strigăm după ajutor, dar refuzăm joaca.
De câte ori nu e loc de iubire înăuntrul nostru, de câte ori ferecăm inima în numele suferinței să știți că nu ne mai jucăm. Mai e ceva ce am uitat să vă spun, nu cu ochii vedem ce vă povestesc. E un mesaj ce plutește de undeva din interior sau de afară, dar nu e niciun afară și niciun înăuntru și nici nu au fost vreodată. Suntem doar noi, cu inimile deschise către orice ar fi să fie. Suntem doar noi, orbi.
