Era vorba doar despre nimicuri, dar unele care, credea ea, nu puteau fi spuse oricui: o privire primită prea insistent, o gură nestăpânită la timp în auzul obosit al ascultătorului, o jartieră ridicată pe fugă, atunci când considera că nu o vede nimeni. Lucruri care, luate fiecare în parte, nu însemnau mare lucru, dar spărgeau convenționalul prin simpla lor repetare. Madame își trata toți oaspeții la fel, cu indiferența afectată a unei cocote demodate, însă lui i se destăinuia plină de pasiune.
Era ca o spovedanie la ceas de noapte, făcută unui singuratic care respira un aer de pustnic, de ascet ridicat peste slăbiciunile obișnuite. Nu ar fi ascultat-o, dar nu avea unde să se ducă în serile în care ea venea și se așeza pe fotoliul ros de molii al camerei lui de la mansardă. Ai fi putut jura că întreaga clădire respira ușurată după micile și banalele ei confesiuni nocturne de la ultimul etaj, numai că lucurile astea îl apăsau după aceea pe el, toată greutatea nimicurilor cădea asupra lui, un biet chiriaș tolerat după luni de neplată. Câteodată visa, cu ochii pierduți în privirea ei apoasă, că se ridică pur și simplu și pleacă. Dar nu avea curaj. Cei curajoși nu locuiesc în cămăruțe sordide, ci în spații largi și înalte, ca unii care sunt răsplătiți cu lumină mai multă pentru îndrăzneala lor.
Lui i se spunea Jean iar ei Madame. Nimeni nu le cunoștea adevăratele nume. În acest cartier numele real era ca un blestem care te urmărea cu îndârjire, ca un copoi de vânătoare. Puteai ajunge ușor în tolba inspectorul delegat al Poliției de Moravuri, așa că orice nume de împrumut îți putea salva libertatea, măcar pentru o vreme.
Și în acea seară, ca de obicei, Jean era torturat de chinurile vinovăției ce izvorau din neputința lui de a-i striga lui Madame: „Gata, ajunge!”. Tocmai îi povestea despre ultima gafă mondenă făcută în dimineața aceea (un alt nimic, evident), când se înghesuise în liftul minuscul împreună cu tânărul de la etajul trei, suflându-i de aproape în față deși băuse un sherry la micul dejun. Mimica îngrețoșată a tânărului i-a arătat efectul nedorit al nerăbdării și al curiozității sale. Ar fi trebuit să aștepte liftul următor! „Jean, m-am simțit atât de prost, dragul meu!”, îi spusese aproape lăcrimând. Mintea lui conștientă refuza cu obstinație pătrunderea acestui alt nimic despre care Jean știa că se va sedimenta în memorie și nu îl va mai părăsi niciodată, oricâte eforturi ar fi făcut. Dar lașitatea lui deschidea larg porțile auzului și cuvintele Madamei pătrundeau nestăvilite și se sedimentau pentru totdeauna.
„Te rog să mă ierți un moment!”, spuse el atunci când disperarea i se transformă într-o senzație de greață. Respiră ușurat în baia minusculă și își lipi fruntea de oglindă. În fundal, vocea lui Madame continua nestingherită relatarea, cu un ton ușor ridicat, pentru ca el să audă chiar și din baie. „Nu mai pot!”, șopti către cadavrul viu al propriei imagini reflectate. Paloarea neputinței îi transformase trăsăturile fine într-o mască mortuară pe care ochii mari, deznădăjduiți, parcă nici nu mai străluceau.
Brusc, își dădu seama că se făcuse liniște. Madame nu mai vorbea. Se auzeau doar picăturile rare ce cădeau din robinetul stricat în cada de tablă. Scoase capul în cadrul ușii, încet, încet și privi spre fotoliu, observând. Ea își lăsase capul în piept. „Mulțumesc, Doamne! Cât ar mai fi vorbit dacă nu adormea!”. Se apropie de fotoliu călcând ușor, ca în preajma unui tigru bolnav, ținând o pătura în mâini pentru a o înveli. Numai că Madame nu mai respira!
Receptorul îi scăpă de câteva ori din cauza spaimei atunci când telefonă la ambulanță și la poliție. Târziu, după ce legiștii luaseră trupul neînsuflețit, inspectorul își nota ultimele detalii ale întâmplării, rememorate de Jean cu emoția copleșitoare a despărțirii definitive. Era un sentiment nou, pe care nu-l înțelegea cu niciun chip. „De ce atâta tristețe? Abia așteptam să tacă și să plece…Femeia asta mi-a distrus seri întregi de liniște!”.
Terminându-și notițele, inspectorul brigăzii Moravuri îl privi pe Jean pe sub sprâncene. Tuși ușor, pentru a-l smulge din mijlocul gândurilor.
– Mă iertați! Eu voi pleca acum, dar văd că sunteți încă în stare de șoc. Aveți cu cine sta peste noapte, să schimbați o vorbă și să beți un ceai, o cafea? V-ar prinde bine.
– Nu am pe nimeni. Locuiesc singur de când mă știu.
– Păcat. Dar veți gasi în dumneavoastră destulă forță interioară, sunt convins. Doar că…poate fi greu să stai așa noaptea, ca un pustian, când tocmai a murit cineva lângă tine.
– Cum ați spus, ca un ce?
– Ca un pustian. Așa li se spune singuraticilor de o viață în zona de unde provin eu. E o combinație de cuvinte, știți? Între pustiu și anonim. Va doresc o seară liniștită!
