Când ajung pe val, anumiți artiști, scriitori, performeri sau trupe, urgentează producția după principiul “bate fierul cât e cald” sau ”acu’ e acu’!” majoritatea insistând, desigur, pe formula care a dat roade, în anumite cazuri epuizând-o până la zaț.
Adevărul este că frica de a nu pierde succesul, pe de-o parte te pune în priză, dar poate duce și la plafonare sau la un manierism răsuflat, fiindcă nu sunt mulți cei care au curajul sau mai degrabă nebunia să se reinventeze imediat după ce au dat lovitura. Asta sună a nesăbuință, dar în esență, secretul creativității se ascunde tocmai în irepetabilitate, în schimbare permanentă, în ruperea tiparelor, iar o maximă a curajului artistic ar fi depășirea tiparelor care te-au consacrat, ruperea criteriilor pe care chiar tu le-ai stabilit și care au avut succes. De ce le-ai rupe? Tocmai pentru că și-au atins scopul, s-au împlinit prin succes, gata, capitol închis, următoarea poveste!
Într-adevăr, rareori vom auzi o formație deja consacrată, care de la un moment dat, de la un anumit album sună cu totul altfel, de parcă ar fi alți oameni. Nu prea se întâmplă. Cine vrea să dea porumbelul din mînă pentru păunul de pe gard? Plus că nu vrei să-ți dezamăgești fanii. E riscant în mai multe sensuri, inclusv financiar.
Deci, consacrarea, succeasul, presupun un soi de plafon. Produsul tău e clasificat, are o amprentă, o linie, sună într-un fel. Totuși, straniu este că mulți artiști consacrați, deja stabili din punct de vedere financiar și deja celebri, chiar n-ar avea nimic de pierdut dacă și-ar schimba radical stilul, imaginea, amprenta. Și atunci de ce nu se prea întâmplă? Făcând abstracție de vechime și oboseala. Ei bine, probabil tocmai perseverența și capacitatea de a se repeta la nesfârșit (concerte, repetiții și iarăși concerte) după mai mulți ani, face imposibilă vreo schimbare radicală a stilului sau a imaginii artistice.
Un exemplu la îndemână: Bjork, una dintre cele mai creative interprete, pe de-o parte se reinventează, dar tot nu poate scăpa de modul ei de a cânta, acele modulații caracteristice, care și-au făcut treaba demult. Asta e, multplicarea reduce din unicitate. Ceva ce se repetă prea mult, cum spuneam se banalizează, chiar dacă tu încerci să împachetezi diferit și ingenios, de la produs la produs.
Alt exemplu, Thom Yorke de la Radiohead. Proiectul său personal chiar dacă e mai electronic și mai minimalist ca rezolvare sonoră, vocea lui plângăreață și melancolică, cu trimiteri la Sigur Ros, nu se schimbă. Deci, cum spuneam, vorbim deja despre ”bătătura profesională” … Poate ai vrea să te schimbi, dar nu mai poți face asta. Și chiar dacă artiștii pomeniți sunt geniali, ei bine, tocmai prin cimentarea amprentei lor s-au plafonat. Nu râdeți. Mulți ar vrea să fie la fel de plafonați precum Bjork sau Thom Yorke, dar noi aici suntem interesați de limite și inovație. Cineva a marcat un teritoriu, iar apoi, în loc să meargă mai departe, rămâne pe acel teritoriu ca să stoarcă din el totul, cum spuneam, până la zaț.
Că e bine sau rău, nu contează. Cum ar fi o analiză cauzală: dacă basistul formației Metallica, Cliff Burton, n-ar fi murit în 1986, cu siguranță toate albumele Metallica de după ’86 ar fi fost altele. Nu în sensul de sound caracteristic ci diferite, ca produs. Alte piese, nu cele pe care le știm. Să nu uităm, Cliff Burton compunea masiv și avea o influență foarte serioasă asupra lui James Hatfield și asupra celorlalți. Cert e că Metallica a sunat extraordinar și după Cliff Burton și cu siguranță, piesele realizate pe parcurs de Hatfield și Ulrich au pornit inclusiv de la suferința și dorința de a ”justifica sacrificiul” absurd, de a face ceva foarte serios, inclusiv în amintirea lui Cliff Burton.
În încheiere, întorcându-ne puțin la tema de azi, insistând asupra unei găselnițe, asupra unui trend, nu le ajuți prea mult, dimpotrivă, le poți dezumfla sau banaliza. Altceva e dacă vrei să ajungi masiv în circuit, pe bandă rulantă, pobleme de consumerism tratate foarte aprofundat de artiști precum Andy Warhol, Marcel Duchamp sau Jeff Koons. Adevărul e că manierismul funcționează mai ales dacă e un ”manierism irepetabil” și dus până la paroxism.
