La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4),  un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Cum ar arată o zi din viața ta dacă ai aparține sexului opus?

***

El privea de ore întregi oglinda, însă nu putea realiza că persoana care îl privește înapoi, este chiar el însuși. Își recunoștea ochii, însă fața nu era al lui, nici gâtul, nici umerii, nici pieptul, nici mâinile, sau abdomenul. Făcu doi pași în spate și obsevă alte gambe, coapse, glezne. Fiecare bucată a corpului îi părea strâină. De la nivelul cutiei toracice se reliefa o pereche de sâni prin transparența pijamalei, iar de la brâu în jos simțea o stranie ușurătate. Nu mai trebuia să pună în tensiune elasticul pantalonilor pentru a-și dea seama că nici genitalele nu îi mai aparțineau. Se rătăcise într-un trup străin…sau poate că și-a făcut suficient curaj ca să iasă la suprafață. Dintotdeauna simțise că exista o discordanță, un echilibru fiziologic și psihologic între EL și EA. Dar acea zi era diferită, căci EA își făcuse apariția. El era androgin, la fel ca mine, sau ca tine, sau ca ea. El era bărbat și în același timp Anima, femininul inconștient. Anima avea o legătură strânsă cu Animusul soției sale. Dar a dispărut cu mult timp în urmă. O voce îi șoptea adeseori în vis, ori chiar în timpul zilei. Părea o voce a rațiunii, o conștiință personificată, dar iat-o în carne și oase.

            Ieși din baie cu o senzație de amețeală. Îi venea să vomite, însă stomacul strânse un gol de acizi și enzime. Nu mai putea merge la muncă, nu putea suna pe nimeni, nici măcar nu ar fi știut cum să explice așa ceva. Pe măsură ce lua în calcul fiecare alternativă, devenea din ce în ce mai descurajat, se simțea expus, vulnerabil. Vulnerabilă? Făcea un un efort să gândească despre el la feminin și în același timp se agăța de posibilitatea că i-ar ieși la suprafață Animus-ul. Trebuia să aibă așa ceva, fiziologic devenise femeie. Însă nu avea energie să gândească rațional. Se dezbrăcă în totalitate și fugi înapoi la oglindă pentru a se analiza. „Bună…bună”. „Cine ești?….Cine ești?”. „Sunt eu…sunt eu”. Vocea îi răspundea de fiecare dată cu altă întrebare. Femeia goală din baie reacționa la comanda lui, de parcă ar fi fost un păpușar de mușchi și carne. Pe măsură ce se analiză, începu să se obișnuiască cu reflexia. Nu mai știa ce este, trupul său feminin căpătă o frumusețe hipnotizantă, asemenea unui Narcis androgin. Stătea pe marginea unui lac nesfârșit, văzându-și chipul, neputând crede că e al său. În viața sa masculină s-ar fi îndrăgostit de o asemenea imagine. De un asemenea chip. Ar fi iubit să atingă fața, gâtul, umerii, sânii, brațele, abdomenul, șoldurile, coapsele, gambele, gleznele. Le-ar fi sărutat și ar fi uitat de sine. Le-ar fi jurat dragoste eternă. S-ar fi căsătorit cu Anima, ar fi avut copii cu Anima. Dar iată că acum el era Anima. Și nu mai voia nimic altceva.

            Căpătă încredere nemărginită. Se îmbrăcă în hainele sale de zi cu zi și ieși în stradă. Deja se apropia asfințitul, iar el pierduse întreaga zi. Ea pe de altă parte, nu regreta nicio secundă. Purtând un palton care îi acoperea coapsele, niște jeansi negri și niște pantofi vechi, înainte fără o direcție, pe bulevardul aglomerat. Oamenii din jur treceau în viteză, iar la primul contact vizual cu ea, se opreau. Mașinile își încetineau goana, femeile și copiii rămâneau cu privirile pironite, până și vânzătorii ieșeau din magazine pentru a observa mai bine silueata care încetinise forfota urbană. Soarele apuse, iar noaptea regăsi un oraș mult mai liniștit, un oraș de o calmitate aproape fluidă. O ploaie ușoară îi scoase pe trecători din letargie. Cu toții deveniră lacul din mitul lui Narcis… în care Anima se privea din și din nou.