La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Recomandă-ne albumul tău muzical preferat.Cu tot cu argumentație, bineînțeles.
Concursul se încheie duminică, 11 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 12 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Iulian ne-a trimis unul din textele finaliste.
***
Recunosc, primul care mi-a venit în minte când am auzit tema concursului a fost albumul „The Wall”, dar acesta nu mai are nevoie de nicio recomandare. Am ales să vă recomand, însă, mult mai puțin cunoscutul „The Final Cut”, un album care m-a impresionat de la prima audiție și continuă să mă fascineze de fiecare dată când îl ascult.
The Final Cut este genul de album care te cucerește încă de la primele versuri prin creativitate și te atrage să trăiești la intensitate maximă melodie după melodie. Deși nu este albumul cu cea mai mare valoare muzicală, geniul lui Roger Waters își lasă amprenta, transformându-l într-o capodoperă din punct de vedere liric. Waters reușește să își transpună emoțiile în fiecare melodie, iar eu, nu de puține ori, m-am surprins empatizand cu el, captivat fiind de creația sa. Am trecut, astfel, prin diferite stări contradictorii: de la ură, deznădejde și disperare, la compasiune și la speranța că noi, oamenii, vom reuși să ne depășim condiția în final: „Ashes and diamonds foe and friend we were all equal in the end“.
Sursă foto cover aici.
Tristețe și tristețe! Sau depresiv cum s-ar spune în zilele noastre. Și mie mi-a plăcut. Acum nu îmi mai place fiindcă îmi aduce aminte de perioada de depresie din viața mea. Mai cinstit ar fi să asculți Bach as zice acum. Mai sunt pe acolo și niște chestii politice care nu au legătură cu lumea care nu a trăit în GB: nips, aka japonezii, sunt mai buni la construcția de vapoare, Maggie ce ne facem?, visul de după război. Ce ar mai fi interesant, ar fi sunetele care se aud pe fundal, între piese.Pe vremea aceea nu exista o bază de sunete de unde să le iei, și le făceau singuri, mergeau pe aeroport, in baze militare, chiar spunea unul dintre ei că îi este și rușine acum de amabilitatea unora dintr-o bază militară care l-au lăsat să înregistreze pe-acolo sunete, cu condiția de a nu le folosi în cântece care ar denigra armata, bineînțeles că nu a fost așa. Ura asta pentru armată și pentru război din perioada aceea, perioadă cumva post hippie, chiar și pentru războiul rece, a cuprins toată tinerimea. Ideea de pace a cuprins multe țări și a pătruns în toate vârstele de atunci și dacă nu mă înșel, a fost chiar politizata pe aici pe la noi, preluată de politic și folosită până la uzură morală. Si, vorba lui Sting cand spunea ” i hope the Russians love their children too” , sper uneori că Putin și Tramp au făcut și ei parte din această revoltă când erau tineri.