Nu pot să spun că Beyond Eyes e un joc video care m-a prins sau a cărui poveste am dus-o până la capăt măcar. Are, în schimb, un concept pe care eu nu l-am mai întâlnit până acum nicăieri altundeva, care m-a făcut să plătesc 70 de lei pentru el, să îl încerc.

Ideea e pe cât de simplă pe atât de originală. Ești o fetiță oarbă. Cum funcționează treaba asta pe un ecran? Cu ochii minții. Așadar, ești o fetiță de 10 ani, Rae, care și-a pierdut vederea în urma unui accident cu artificii, iar acțiunea începe în momentul în care pleci în căutarea pisicii tale, pe care practic doar o auzi. O vezi unde o auzi. Dar asta înseamnă și că e posibil doar să ți se pară. Tot ce se materializază grafic în joc ori auzi, ori atingi, ori miroși, astfel încât imaginea unui câine turbat se poate transforma brusc într-o mașină de tuns iarba, de exemplu. Sau invers. Întreg mediul înconjurător se conturează pe parcurs, ici-colo, dintr-un alb imaculat. Din neant apar pietrele pe care pășești, florile, gardul, câte o pasăre care ciripește în distanță, curtea casei, poarta, șoseaua, mașinile și restul provocărilor unei lumi mult mai imprevizibile și periculoase decât cea pe care o știm din vedere.

Producția celor de la Tiger & Squid nu e ceva care să te facă să-ți pierzi orele într-un univers virtual, a și primit de altfel recenzii împărțite în momentul apariției, tocmai fiindcă nu își dorește să transforme lumea de zi cu zi în ceva fantastic. Are un ritm lent și induce o senzație de limitare. Și e exact cum ar trebui să fie. Un fel de simulator unic, duios, aproape voyeur-istic al unui mod de a trăi pe care altfel nu cred că am vrea să îl experimentăm. E valabil pentru toate platformele, inclusiv OS X și Linux. Pe mine m-a impresionat îndeajuns de mult.