La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4),  un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Care crezi că este cel mai important lucru pe care l-au făcut părinții tăi pentru tine?

Concursul se încheie duminică, 18 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 19 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste. Cum se întâmplă, de regulă, cu cele trimise de Victoria.

***

Azi dimineață, în drum spre școală, mi-a dat fiică-mea (din nou) de gândit. Ascultam, ca de obicei, un program matinal la radio. La un moment dat, la știri, pe fond de muzică de orgă, se anunță un eveniment: cu ocazia sărbătoririi anuale a Suveranului, astă seară, la cea mai importantă catedrală din oraș, se va ține o ceremonie Te Deum. Mă trezesc spunându-i copilului, care stă cuminte pe bancheta din spate, că mi-e dor de un concert de muzică de orgă. Mi se taie brusc reveria-reflecție nostalgic-călduță, la care mă așteptam să se reacționeze cu drăgălășenie și cu duioșie. Vine un răspuns pe un ton sarcastic: “Da, știu, lasă-mă să ghicesc, vrei să mă apuc să învăț să cant și la orgă”.  Un mic dus rece suplimentar, nu strică de dimineață. Greșim mult, noi părinții, din dragoste.

“Copiii de vârsta ei sunt egocentrici, știu bine”, îmi zic. Continuu sa bat câmpii cu grație în gândul meu,: “Săraca’, ea crede deja că dacă învață să cânte la toate instrumentele astea care ne fac nouă viața frumoasă, o să ne poate satisface toate nevoile. Doar așa am învățat parcă la unul din cursurile alea la facultate: copiii cred până la o anumită vârstă că totul se întâmplă pentru și datorită lor”.

E adevărat că am făcut greșeala, la un moment dat, să mi-o imaginez pe scenă, improvizând într-un concert de jazz sau dansând pe scenă un minunat balet. Știu, nu ar trebui acum să fie vorba despre părintele-Eu, ci despre părinții-Ei. Iată un cuvânt nou care îmi doresc să existe în limba română, că tot a fost o tema a acestor serii în trecut.

În gândurile mele, părinții mei și părintele care sunt eu ar trebui să aibă nume diferite. Mă influențează, fără îndoială, părinții mei și mai ales, modul în care am resimțit eu, copilul și adolescentul, relațiile cu ei. Cu toate acestea, deși sunt în viață, se situează deja în galeria de strămoși. Au aura celor la care mă raportez în trecut. Nu se mai poate schimba nimic în dinamica aceea.

Părinții mei au fost și vor rămâne o enigmă pentru mine. Din punctul meu de vedere, sunt niște contradicții vii. M-au iubit, fără îndoială, dar mi-au cauzat atât de multă bulversare în modul în care au ales să înfrunte viața că n-am reușit să îi înțeleg nici până în ziua de azi. De asta mi-ar fi imposibil să spun care este cel mai important lucru pe care l-au făcut pentru mine. Au făcut multe lucruri importante pentru mine, dar sunt lucruri pe care mulți alți părinți le fac pentru copiii lor. Habar n-am dacă și care dintre ele ar fi putut avea un rol crucial pentru ființa mea.

Din prea multă dragoste, în loc să mă lase să merg la grădiniță, sau la cămin, cum îl numeam pe atunci,  mă cărau cu ei la școală de la vârsta la care am început să pot să merg (am o poză la tata la școală, în cizmulițe și îmbrăcată în paltonașul acela tipic din blăniță artificială, legat la gât cu șiret cu motocei, cu ochii pe jumătate închiși de somn). Mama zice că aveam acolo un an și opt luni. Erau amândoi profesori în școli de țară. Făceau zilnic naveta cu mine veșnic agățată când de unul când de celălalt. Îmi răsună și acum în minte propriile-mi urlete de când mama, după prea multe mustrări primite de la director, m-a lăsat într-o zi la Alimentara, la mătușa mea care era vânzătoare acolo. Mi-o aduc aminte cum se smulgea din mâna mea care se încleștase de a ei, să fugă să prindă autobuzul către școală. Viață grea, viața de părinte. Dacă stau mai bine să mă gândesc, știu care e concluzia: m-au iubit și m-au crescut cum s-au priceput, acesta este lucrul cel mai important pe care l-au făcut pentru mine.