La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Care crezi că este cel mai important lucru pe care l-au făcut părinții tăi pentru tine?
Concursul se încheie duminică, 18 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 19 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Voce nouă pe guerrillaradio.ro, Andreea ne-a trimis unul din textele finaliste.
***
Lucrurile cele mai importante sunt cele mici, mărunte, invizibile ochiului uman, ci sufletului deschis în toată splendoarea lui, la fel cum şi simplitatea e cel mai complicat lucru. Pare o înşiruire de paradoxuri, poate, dar vine o vreme când ne putem da seama de adevărul pitit în spatele lor.
Ceea ce a făcut tatăl meu pentru mine, printre altele, e că şi-a trimis materia primă în pântecele mamei, iar jumătate din segmenţii de ADN s-au copiat întru formarea unuia nou, şi astfel buzele, constituţia costelivă şi plăcerea de a călători mi s-au implementat, unindu-se cu dantura imperfectă a mamei, ochii mari şi genele lungi plus iubirea faţă de cărţi pe care mi-a insuflat-o cu dragoste.
A muncit, într-adevăr, tatăl meu, să ne asigure un trai undeva la graniţa dintre sărăcie şi opusul acesteia. A fost bătut pe când fura cartofi de pe câmpurile bogaţilor, a plecat la nemţi ca să facă bişniţă, şi ne-a îngrijit când mama muncea trei schimburi pe zi luni la rând. Oh, un tată bun ai zice… Ceea ce i-am iertat cu atâta greutate e felul barbar în care se purta cu mama în tinereţe. Bătăi, urmăriri, despărţiri, aventuri, toate dintr-o gelozie efectiv absurdă.
Şi acum vine partea în care îi mulţumesc mamei că a ţinut neapărat să rămânem o familie în pofida tuturor chinurilor pe care le îndura înăbuşindu-şi durerea, iar noi copiii acunzându-ne sub mese până ce furtuna se liniştea. Deşi eram fată, având doi fraţi mai mari, tot ieşeam să îl înfrunt şi să îmi apăr icoana vieţii mele. Ei bine, atunci simţeam o parte din Iad năpustindu-se peste mine, căci venea cu fierul de călcat ţoale şi mă lovea peste pulpe cu firul acela răsucit, în alb şi negru.
Şi totuşi, bunica nu a învăţat-o pe mama mai nimic, femeie neşcolită, e de înţeles, însă mama i-a învăţat pe toţi oamenii din jurul său câte ceva. Prin însăşi firea sa iertătoare, m-a învăţat să las de la mine cu mult peste cât aş fi lăsat în mod firesc. Prin glasul său dulce care ne şoptea poveşti în dormitorul mic – în sufragerie tatăl dansa cu două femei uşoare – m-a învăţat să nu las problemele să îmi copleşească dragostea pentru copiii mei. Prin lacrimile pe care le vărsa pe ascuns în bucătărie – mă trezeam devreme şi o priveam dintr-un colţ al ferestrei prin perdeaua albă de dantelă – m-a învăţat să nu mă plâng altora de probleme, ci să le zambesc ca să aduc o bucurie. Cine până la urmă place pe cel mereu posomorât? Şi cine uită pe cel ce cu un zâmbet ziua i-a înseninat? E aşa de simplu să îţi dai seama de toate acestea atunci când în faţa ta s-a perindat zi după zi un înger cu chip de om, te-a îmbrăţişat, te-a sărutat şi te-a iertat mereu pentru tot ce ai făcut… Ea este mama, eroina mea, febleţea mea, raza mea de soare, sufletul meu tot.
Nu există un sigur lucru important, ci mai multe la un loc într-o singură inimă. Şi sunt atât de multe încât ai crede că inima de mamă e o metropolă nemărginită. Însă nu e aşa, e vorba doar de puţină iubire sută la sută pură.
