Venim pe lume îmbrăcați în haine și în culori, ni se spune despre roz și albastru, iar ele devin separate fără a putea să le readuci împreună ușor. Mai întâi hainele sunt ca și feliile transparente de ceapă, se transformă apoi în veșminte ce îți îmbracă sufletul până uiți de el. Uiți că poți, uiți că ești, uiți despre tine atât de mult încât te războiești cu gândurile, care se nasc cine știe unde. Le judeci, tu le refuzi și tot în jurul tău apar. Ești tu și cu tine, înconjurat de un ocean de lucruri, care așa trebuie să fie și nu altfel. Dacă îți permiți să fie altfel ești pierdut. Și atunci pornești într-o cursă și fugi doar din frica de a te opri. Pentru că atunci când te oprești ai să găsești tăcerea și în tăcere nu mai ai scăpare. Privești cu bucurie prin povestea ce ochii unui copil o construiesc, privești către lumea asta făcută din gânduri puse unul peste altul, în atâta amar de vreme, iar când încerci să te sustragi vei fi întrebat de ce ceea ce tu crezi că vezi trebuie să fie mai adevărat decât ceea ce alții au văzut, crezut și stabilit drept regulă. De ce adevărul tău trebuie să fie altfel și nu așa cum se vrea a fi. Fetița nu știuse niciodată că trebuie să fie într-un fel ca să existe. Venise plutind și continua să plutească. Regulile de aici nu le știa, dar a început să învețe despre ele. Ce te faci, însă, atunci când nu mai distingi bine între ceea ce erai când ai venit și ceea ce te-ai făcut să fii? Ce te faci când ești singurul care știe cine ești, iar asta presupune să nu mai iei în seamă nimic altceva. Nici măcar ceea ce ai crezut că e iubirea. Pentru că, aici, noi avem niște reguli, nu-i așa? Învățăm despre iubire, învățăm despre cum trebuie să iubești, învățăm că așa stau lucrurile și nu pot fi altfel. Inventăm despre timp, aer, temperatură, vânt, planete, dar uităm esențialul. Uităm cine suntem, iar dacă ai uitat, uitat rămâne. Pentru că, reamintirea vine numai și numai atunci când ai aruncat tot ce știai. Ești într-un balon, iar dacă nu începi să arunci, nu o să te ridici niciodată. Și începi să arunci fără să mai alegi, arunci și atât, până când corpul tău rămâne transparent și gol, iar pe acolo poate circula în voie ceea ce definim noi drept timp sau ceea ce definim noi drept viața. Într-un balon era și fetița și se înălța, doar că nu știm pe care parte a cercului era, ori dacă se înălța cu capul în jos sau în sus. Vântul îi adia prin păr, iar ochii îi erau acoperiți de soare. Privea către lume de sus, iar cât cuprindea cu ochii vedea pământul.
Se învârteau în jurul ei câteva păsări și o priveau curioase. Una dintre ele i se așeză pe umăr și rămase acolo. Ar fi vrut să afle cum vibrează lumea de pe umărul unui om. Avea piciorușele bine așezate în pliurile mânecii, ce conversau una cu cealaltă despre cât de mare e oceanul, în timp ce puful, și nu penele, își încercau puterile cu vântul. Stătea acolo de parcă o cunoștea pe fetiță de când e lumea, și probabil așa și era. Atunci când o pasăre se așează pe umărul tău, știi că a avut încredere, știi că pentru ea nu există timp sau iubire. Există doar momentul în care îți oferă, preț de câteva clipe, încrederea ei și e posibil exact între astea câteva momente să îți amintești despre cine ești. Nici călătoria, nici balonul, nici toate la un loc, nu te învață cât atingerea piciorușelor unei păsări, ce povestește despre cum ne e ființa. Fără nume, fără reguli, doar simțire. Poate și un om să-ți reamintească, doar că nu am încredere că e dispus să se arunce pe el, pentru că numai așa te poate face să simți dincolo de tine.
Ce cred este că ne datorăm asta unul altuia. Altfel de ce am fi aici?
