A existat demult o fetiță, alerga, atinsă de doamna mătase, ce locuia în rochiile ei, pe străzi necunoscute, și zâmbea fericită către ceea ce avea să vină. Alerga către tot ceea ce se încumeta să-i iasă în cale atunci când mintea nu se certa cu toate în tăcere și le interzicea să apară. Inima se juca, dansa și privea cerul, o chema uneori la joacă, dar nu era cu putință să o convingă. Fetița rămânea prinsă ca într-o plasă țesută din gânduri, lăsând timpul să fugă. Scormonea printre ele cu orele, căuta ceva fără încetare, le întorcea pe toate părțile, le învârtea, le așeza cu capul în jos, le scutura, le trecea repede, repede printr-o sită, le trimitea înapoi și o lua de la capăt. Iar veneau, unul câte unul, tăiate felii, iar când ajungeau la capăt se rearanjau în formă și se repuneau, alergând, în rând. În timpul ăsta, inima atât de mult ar fi vrut să se joace, dar fetița era prea ocupată. Se întoarse cu capul plecat, inima, și începu să sară peste pietre, privindu-le ca pe niște copaci. Se ridica pe vârfuri, își lua avânt și apoi sărea cât putea ea de sus. De câte ori sărea, o adiere îi atingea obrajii, și de câte ori sărea se făceau din ce în ce mai roșii. Roșul ăla avea în el bucățele din petale de trandafir ce își căutau locul, aripi de buburuze ce își terminaseră timpul și niște sirop, din vișinele pe care le ciuguliseră păsările, ce de teamă se ascunsese printre miliardele de particule ce făceau aerul să fie aer. Pănă să atingă pământul lumina soarelui nu era lumină, era doar un amalgam făcut din bucățele de sclipici, ce se rostogolea, râzând în hohote, fără să știe nici măcar despre nimic.
Se întâmpla uneori să uite de gânduri, iar ele să fie prea obosite ca să se mai zbenguie așa și atunci inima o prindea în brațe pe fetiță și plecau în călătorii uimitoare. Se așezau pe un covor și pluteau pe undele pe care le țesea inima, iar covorul le ridica și apoi le cobora, le construia valuri pe care ele alunecau, le sufla aer cald și le ridica până la nori. Le purta printre perle ce salutau zâmbind, pe lângă o domniță catifea, ce se unduia ca să-și arate nenumăratele ei fețe, și păsări călătoare ce le priveau în trecere. Tot ce și-ar fi dorit inima era să o poată ține pe fetiță cu ea tot timpul, și să o convingă și pe minte să vină cu ele. Pentru asta se gândi la un plan, urma să le adune pe amândouă și să le arate cum e să simți cu adevărat cu mintea și cu inima deodată. Cum e să călătorești mereu împreună către ce îți spune inima cu ajutorul minții. Să le arate că ele nu pot fi decât împreună, pentru că altfel se vor căuta pentru todeauna, iar una în lipsa celeilalte va însemna mereu un gol adânc. Le invită pe amândouă, le așeză pe jos, și le puse să se privească în ochi. Inima fetiței stătea să explodeze. Mintea, fetița și inima își căutau privirile în liniște. Mintea încerca să fugă, și făcând un pas, își strecura vârful piciorului în afară. Îl retragea imediat ce inima o privea insistent. Încerca să atingă un strugure și în secunda următoare prindea un fluture, privea cerul și apoi își dorea un pahar de apă, își privea vârful nasului, pentru ca în momentul imediat următor să îi trebuiască să înțeleagă despre cum o scamă se așezase pe paltonul ei. În tot timpul ăsta inima le privea pe fetiță și pe minte și bătea cu putere, dar le aștepta să găsească fracțiunea strecurată într-un moment și să își prindă mâinile. Și a venit, s-au oprit toate, a durat cât o răsuflare, și exact acolo s-au întâlnit. S-au privit în ochi și s-au recunoscut. Se pierduseră cu multă vreme în urmă, iar înăuntrul locului de unde ele lipsiseră se așternuse un gol facut din ceață, cât vedeai cu ochii. Se întrezăreau trunchiuri de copaci, și frunze fără sevă, ce așteptau soarele ca să-și recapete viața. Să nu uiți niciodată, îi spuse inima, fetiței, că tot ceea ce cauți e dincolo de ceață, iar ceața nu e decât o magie făcută de cine știe cine, care se risipește atunci când tu ești inimă și minte și totul la un loc.
