“Serios?! Liliecii?? Adică șobolanii ăia zburători?” Da, ei!… oarecum. Doar că din orice unghi i-am privi în realitate, nu seamană prea mult cu șoarecii sau șobolanii. Chiar deloc, ar spune specialiștii în lilieci, care au tangențe cu ei destul de des. Unii sunt portocalii, alții albi complet, au aripi galbene, transparente sau pictate, o ureche albă și una neagră, dar despre asta vom vorbi cu altă ocazie. Ideea e ca sunt fascinanți. De ce?! Pentru că sunt foarte mici și comici, în timp ce încearcă să pară foarte serioși. Și pentru că la cele 5-30 grame cât cântăresc liliecii din Europa la maturitate, reușesc să sperie oameni de peste 100 kilograme!! Cât de șmecher să fii încât să poți reuși performanța asta?!

Dar nu e meritul lor. E imaginația noastră! Și nu doar a românilor! La fel ca superstițiile despre pisica neagră, superstițiile despre lilieci se regăsesc în mai multe țări și pe mai multe continente. “Asta înseamnă că există un sâmbure de adevăr“, veți spune. Posibil. În cele ce urmează vom face un tur prin mai multe colțuri ale lumii pentru a afla de unde au plecat aceste zvonuri și care este adevărul. Vom începe cu continentul american:

În cultura mayașă, liliecilor li s-a acordat o atenție deosebită, fiind emblema unor orașe mayașe, în general fiind asociați cu subteranul. Sunt reprezentați sub forma statuilor, sculpturilor, pictați sau reprezentați pe ceramică ca una din divinitățile care încarnează forțele subpământene, iar peșterile sunt unele din regiunile subpământene care trebuie străbătute pentru a se ajunge în țara morții. Liliacul era în imaginația localnicilor stăpânul focului, distrugătorul vieții care înghite lumina.

Indienii mayași se închinau lui Camazotz, zeul liliac cu trup uman și cap de liliac, vindecătorul tuturor bolilor omenirii. Desenele de mai jos ne transmit într-o oarecare măsură sentimentele contradictorii pe care trebuie să le fi simțit acești oameni, de speranță, dar și de teamă, Camazotz fiind ilustrat uneori ca un personaj violent. Nu se cunoaște motivul pentru care mayașii credeau că era vindecătorul tuturor bolilor, însă unii cercetători din domeniul medical cred că anumite proteine ale liliecilor ar putea preveni unele boli dintre care și Alzheimer.

Stânga – Camazotz, zeul peșterilor; mijloc – liliacul subteranului, reprezentat pe ceramică (desen de A. Cajas) și dreapta – harta localizării civilizației Maya (sursa: wikipedia)

Aztecii asociau de asemenea liliecii cu sacrificiul uman și cultul morții, probabil tot datorită vieții nocturne și necunoscute a acestor animale, dar și liliecilor vampir care trăiau în acea zonă (există doar 3 specii de liliac vampir, spre ghinionul oamenilor și animalelor din America Centrală și de Sud, și spre bucuria noastră, a tuturor celor care trăim pe celelalte continente; vampirii se hrănesc în general cu sângele animalelor sălbatice sau domestice, mai rar al oamenilor).

În mitologia Oaxacă se spune că ”liliacul, gelos pe penele păsărilor i-a spus lui Dumnezeu că îi este frig și vrea să se încălzească. Atunci Dumnezeu le-a spus păsărilor: <<cine dorește să îl ajute pe liliac, să-i doneze pene ca să nu mai sufere de frig>>”. Toate păsările au fost de acord și astfel liliacul a devenit foarte arogant, iar păsările s-au plâns lui Dumnezeu. Acesta l-a pedepsit pe liliac iar penele lui au început să se desprindă rând pe rând. Foarte rușinat, liliacul a fugit și s-a ascuns. De atunci se ascunde ziua în peșteri, iar noaptea rătăcește în căutarea penelor.” Dacă este sau nu adevărată această poveste, nu putem ști, deoarece nici un specialist în lilieci nu a văzut vreodată pene pe nici o parte a corpului liliecilor, dar știm cu certitudine că aceste animale cu blană sunt schimbul de noapte al păsărilor, un aliat în lupta împotriva insectelor! Cu toate că povestea este una drăguță, oamenii din această zonă luau liliecii foarte în serios, deoarece zapotecii (care au trăit pe o suprafață mai restrânsă a aceluiași teritoriu) puneau figurine ale zeului liliac în morminte, obicei transmis probabil de strămoșii lor, mayașii.

Figurine reprezentând zeul liliac, găsite în morminte aparținând civilizației zapotecă (sursa: wikipedia)

În America de Nord liliacul reprezintă simbolul renașterii și este redat foarte frumos de indienii Ojibwa într-o poveste: ”Într-o dimineață, soarele întârzie să răsară deoarece a rămas înțepenit în ramurile unui arbore înalt din pădure. Toate animalele au început să-l caute, însă cea care l-a găsit și s-a străduit să-l elibereze a fost veverița. Acesteia i s-a ars coada, i s-a înnegrit blana și o dureau ochii. Pentru a o răsplăti pentru efort, soarele a întrebat-o ce poate face pentru ea. Veverița, amintindu-și că întotdeauna și-a dorit să zboare, i-a cerut soarelui aripi. Soarele a transformat-o în liliac, spunându-i că din cauza ochilor sensibili ar fi mai bine să zboare noaptea. Cu toate că veverița nu se mai poate bucura de lumina soarelui, îi simte mereu căldura în suflet.”

Indienii Zuni sunt convinși că în zona aridă unde locuiesc, liliecii sunt vestitorii ploii. Sau, mai degrabă lipsa liliecilor, deoarece liliecii evită ploaia, ei fiind nevoiți să consume de două ori mai multă energie pentru a se hrăni în timp ce plouă. De ce depun efort dublu? Pentru că, fiind animale acoperite de blană, picăturile de apă le răcește corpul, iar liliacul trebuie să depună efort mai mare pentru a se încălzi. Și pentru că apa le udă blana, făcându-i mai puțin aerodinamici. Apoi, picăturile de apă reflectă ultrasunetele emise de lilieci pentru a se orienta. De aceea, liliecii preferă să stea adăpostiți până se oprește ploaia.

Indienii tribului Zuni (Pueblo) și harta localizării tribului. Sursa: wikipedia

În Africa, liliecii aveau semnificație dublă: în sens negativ, erau imaginea dușmanului luminii care le vede pe toate invers din poziția lui suspendată, ceea ce nu ne miră; în sens pozitiv este imaginea perspicacității (o făptură  care vede în întuneric, atunci când toată lumea este cufundată în beznă, ceea ce este adevărat: liliecii nu sunt orbi, așa cum crede multă lume și în ziua de azi). Egiptenii credeau ca liliacul poate vindeca sau preveni vederea slabă, durerea de dinți, febra sau chiar calviția, iar agățarea lui deasupra pragului împiedica intrarea demonilor. Probabil acești oameni au intuit că un liliac este de bun augur prin faptul că zboară noaptea și probabil unii dintre ei au avut ocazia să vadă că dinții liliecilor sunt sănătoși și ”la locul lor”, cu toate că nu folosesc periuța și pasta de dinți, dar desigur, datorându-se unui regim alimentar sănătos, bogat și fără aditivi alimentari, care constă în principal din insecte.

Dar, popoarele cu cea mai bogată imaginație au fost cele europene. În Europa medievală, liliecii au fost asimilați vrăjitoriei. În memoria francezilor a rămas o femeie pe nume Jacaume de Bayonne care a fost arsă de vie în Franța în anul 1332 pe motiv că au fost observați lilieci zburând în jurul casei și grădinii sale. De asemenea, majoritatea europenilor credeau că vrăjitoarele folosesc sângele liliecilor pentru a prepara alifii pentru zbor (interesant, noi știam de la desenele animate că măturile erau magice și zburau fără combustibil… dar oare vrăjitoarele foloseau aceste alifii și pentru ten?!). În unele regiuni ale Austriei se credea că dacă un bărbat poartă ochiul stâng al unui liliac asupra sa, acest bărbat va deveni invizibil (imaginație inspirată de modul de viață ascuns al liliecilor). În Germania centrală se credea (sau mai degrabă se spera) că dacă cineva ține în mână inima unui liliac legată cu ață sau pânză roșie, va avea noroc la jocurile de cărți (mă întreb cum de nu s-a gândit nimeni să le spună că pot avea noroc la cărți și fără să sacrifice bietele animale; cu siguranță ar fi fost foarte surprinși). De asemenea, se mai credea că sângele liliecilor poate crește apetitul sexual (curios, nici unul din doctorii care au studiat sângele liliecilor nu au menționat manifestări plăcute… ar fi fost tare interesant!).

În mitologia românească, una din legende povestește cum ”un împarat pe nume Liliac a dorit să-şi cunoască împărăţia şi supuşii și a ajuns în ținutul unei vrăjitoare. Când a intrat în peștera ei, a fost transformat în soarece. De frică să nu fie găsit, s-a ascuns în clopotnița unei biserici, a mâncat anafură, a băut aghiasma și astfel, s-a transformat într-un înger al șoarecilor. Apoi dorind să se răzbune, s-a vârat în părul vrăjitoarei, care, speriată, a început să țipe până când sătenii au ajuns la peșteră și au omorât-o. Liliacul a ieșit cu greu din părul nepieptănat al vrăjitoarei, însă vraja nu s-a rupt, acesta rămânând până în prezent tot liliac”. Această poveste pare să integreze toate superstițiile românești despre lilieci și să indice și sursa acestora. Însă, un liliac nu va intra niciodată în mod intenționat în părul cuiva. Cu ajutorul ecolocației, ei detectează textura suprafețelor și firele de păr, fără să se apropie prea mult de acestea.

Practic, nu se cunoaște exact sursa superstiției conform căreia liliecii se agață în păr. Unii presupun că aceasta provine din vremurile în care perucile erau o modă printre aristocrați, iar cele tapetate cu un anumit tip de făină sau amidon ar absoarbe ultrasunetele liliecilor, iar aceștia, crezând că au cale liberă înainte, se trezeau brusc într-o căpiță de păr. Și, din surpriza impactului, atât ”aviatorul” cât și purtătorul căpiței țipau cât îi țineau laringele. Iar alături de ei, mai țipau și șoriceii și gângăniile care se adăposteau în perucile respective, atrase de făina cea ademenitoare. Însă această variantă (cu excepția șoriceilor și insectelor) este infirmată de istorici care au studiat perioada respectivă.

Însă, răspunsul la întrebarea ”liliecii se agață în păr?” îl știm cu toții. Și o să vă las să răspundeți adresându-vă o altă întrebare: De câte ori ați fost la frizerie și ați văzut oameni (sau animale) care au venit să se tundă deoarece le-au intrat lilieci în păr?!

Liliecii din România sunt specii insectivore. Dacă un liliac se apropie de capul cuiva, este ori pentru că încearcă să prindă o insectă din apropierea acelei persoane, ori pentru că persoana respectivă se află pe ruta de trecere a liliacului (liliecii văd destul de bine noaptea și nu este obligatoriu să folosească ecolocația, dacă acesta cunoaște ruta pe care o frecventează atât de des).

Chinezii nu doar că nu se sperie când văd lilieci și nici nu-i mănâncă deoarece ei sunt ferm convinși că aceste animale le aduc noroc. Pentru ei, liliecii simbolizează reuniunea familiei la lăsatul serii și spun tuturor, foarte hotărâți că aceștia sunt simbolul fericirii și a bucuriei. Mai mult decât atât, au conceput un talisman cu 5 lilieci care le poartă noroc și care se numește talismanul celor 5 fericiri ”wufu” și simbolizează viața lungă, sănătate, bogăție, virtutea iubirii și moarte ușoară.

Simbolul chinezesc WuFu și harta țării

Se pare că în general asiaticii au avut o perspectivă mai diferită față de restul continentelor, fiind suficient de curajoși încât să facă unele asocieri între viața liliecilor și beneficiile pe care le pot obține din prezența acestora. De altfel, este considerat simbolul longevității pentru că liliecii în sine sunt niște animale longevive raportat la dimensiunea corpului lor. Aceștia pot trăi până la 40 de ani. Simbolizează sănătate, deoarece ei contribuie enorm la menținerea unui mediu sănătos, consumând mii de insecte nocturne (ca de exemplu țânțarii, care transmit multe boli oamenilor). Unele specii de la tropice contribuie la regenerarea pădurilor tropicale, iar altele polenizează o mulțime de flori nocturne, ale căror fructe sau semințe le regăsim în alimentația noastră. Cunoscând toate acestea, nu este de mirare că asiaticii au o atitudine atât de relaxată vis-a-vis de lilieci…

La ora actuală perspectivele asupra liliecilor rămân controversate, acestea fiind ilustrate atât ca personaje negative, dar și pozitive (de ex. Batman) și comice (desenele animate Ferngully, Monster Family, seria Hotel Transylvania, etc.). Adevărul este că noi toți ar trebui să le fim recunoscători pentru că au supraviețuit epocii medievale zbuciumate și să sperăm că vor veni vremuri în care liliecii vor deveni personaje pozitive pentru imaginația noastră bogată!

Bibliografie:

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 1994: Dicționar de simboluri. Vol. 1, Editura Artemis. 503 p.