Mary Wollstonecraft spunea că oamenii au pasiuni pentru a se lupta cu ele și pentru a obține astfel cunoașterea de sine. Fiind pasionată de oameni de când mă știu, am observat că unul dintre cele mai frumoase sentimente este atașamentul, ce poate căpăta multe forme. Cel mai frecvent tip de conexiune este cel dintre oameni, care vine, desigur, odată cu timpul petrecut alături de o anumită persoană. Ne atașăm de simpla prezență, de felul în care ne simțim, de momemte și de amintiri. Ne atașăm de locurile în care am găsit fericire, liniște, împăcare, care ne duc cu gândul la cineva drag sau la o perioadă frumoasa a vieții. Dar ne atașăm și de obiecte, de cadouri sau de suveniruri. O brichetă pe care o cumperi cu doi lei de la orice non-stop capătă o imensă valoare sentimentală atunci când o împrumutăm de la un prieten, cănd o găsim uitată pe masa cafenelei preferate sau când ne amintim cum ne chinuiam să ne aprindem țigările în dimineața aia când bătea vântul și de abia răsărise soarele.

Și totuși, sufletele noastre fac în așa fel încât cel mai tare ne atașăm de cei din jurul nostru. Fie că durează trei luni, fie că durează o săptămână, atașamentul crește gradat. Încă din momentul în care cunoaștem pentru prima dată o persoană, se formează o conexiune care poate sau nu să evolueze, însă ea exista și merge într-o anumită direcție. După cum văd eu lucrurile, atașamentul apare în momentul în care îți dorești din ce în ce mai des să te bucuri de prezența persoanei respective, de la o cafea din când în când până la întâlniri zilnice. Când știi că cineva ține la tine la fel de mult cum o faci și tu, ai parte de un fel de echilibru, de senzația că primești ceea ce oferi, de stabilitate emoțională.

Însă problema în rândul tinerilor este faptul că, de cele mai multe ori, atașamentul este temporar. Iar când iubirea unei persoane pe care o prețuiești dispare, aproape că îți poți simți inima cum se rupe. Pe cât de mare era împlinirea resimțita până atunci, pe atât de greu este de descris sentimentul care urmează după ce un om drag se îndepărtează. De fapt, este un tumult de trăiri și senzații sfâșietoare: te gândești ce s-a întâmplat, începi să te învinovățești și te întrebi unde ai greșit. Apoi urmează dorul, nevoia de a înlocui și conștientizarea că nimic nu poate fi la fel. Și, în final, „trebuie să trec peste”.

Ai reușit să mergi mai departe, dar parcă tot te mai întrebi uneori: “De ce m-am atașat?”

Te-ai atașat pentru că în fiecare dimineață vă beați cafeaua împreună la masa cu scaune joase din colț și pentru că în fiecare noapte adormeați împreună la telefon. Pentru că zâmbea de pe partea cealaltă a străzii când te vedea că traversezi, pentru că te ținea în brațe când plângeai, iar când ai avut încredere, ți-a promis că va avea grijă de tine. Pentru că asociai acea legătură cu răsăritul, cu valurile mării, cu toate străzile pe care vă plimbați și cu toate melodiile pe care le ascultați împreună. Și brusc, te-ai simțit gol. Ai vrut să uiți tot, să scapi de tot, ai vrut chiar să arunci bricheta pe care te lăsase să o păstrezi. Dar n-ai putut, ai vrut să salvezi cu orice preț măcar o fărâmă din ce a fost.

Ne atașăm pentru că așa ne sunt create sufletele. Fiecare dezamăgire pare o nedreptate, căci nu vedem niciodată lumina care ne așteaptă dincolo de suferință.

Ana Caragui, clasa a 11-a, Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”