Despre electrice parcă am vorbit și astă vară, tot pe aici, dar acum iar mi-am adus aminte de ele, de parcă m-ar urmări. V-am zis că nu mă dau în vânt după ele, cel puțin la nivel conceptual, dar n-am cum să rămân indiferent. Și nici neimpresionat.
Undeva pe la sfârșitul ciclabil al acestei toamne am reușit să merg la munte cu o electrică. O să vă dau câteva detalii tehnice ca să îmi explic gestul/alegerea: full suspension cu cursă de 140 de 27,5. Nu 29, pentru că intenționam să mă dau pe un traseu mai pentru enduro. Probabil vă întrebați acum: de ce ți-ai lua o electrică să te dai la vale? Perfect adevărat. “De ce?”. La mine așa a fost să fie. Asta s-a găsit în magazin. Eu am vrut o biclă normală de enduro, dar cea de test “juca în deplasare”. Și nu cu mine.
Așa că mi-am încărcat-o cu o seară înainte de a merge la Sinaia, iar a doua zi m-am dat doar pe Fairy Trail. Ajuns la Sinaia am urcat cu gondola la 1400 (da, știu, puteam urca pe bicicletă, că doar era electrică și m-ar fi super-ajutat pe urcare, dar am vrut să stau cu gașca), iar de acolo am dat câteva pedale spre cota 2000. Nu era prima oară cu o electrică, dar am pățit aceeași chestie ca la prima experiență. Mi-am zis: “Băi, nene, da’ ce mai urcă asta pe bolovănii ăștia!…”
Și am făcut câțiva kilometri în sus după care am coborât spre potecă. E de încercat o electrică. Mulți ar fi tentați să spună că e pentru leneși. N-au încercat să facă o tură serioasă pe o electrică, ăsta e motivul pentru care spun asta. Credeți-mă, e de muncă și la ea. Pentru că electrica doar TE ASISTĂ. Pentru a putea face acest lucru trebuie să dai la pedale. Iar dacă ești dibaci în a schimba vitezele și formele de asistare la timp ajungi să realizezi că e mult de lucru și transpirat și la electrică.
Iar acum experiența la vale. Electrica din poze are vreo 22-23 de kilograme. E incredibil cât de lipită stă de potecă. Doar că fiind atât de lipită nu prea te lasă să te desprinzi de la sol. Și e posibil să vrei asta. Cum te lansezi un pic, ea te trage repede înapoi, ca și cum “te-ar aduce cu picioarele pe pamânt”. Probabil că unul mai dibaci în ale șmecheriilor pe bicicletă s-ar juca altfel cu ea, dar mie mi-a plăcut mult și așa.
M-am dat până n-am mai avut putere să frânez. A doua zi mi-am dat seama din nou că pentru enduro îți trebuie antrenament ceva mai serios pentru brațe. Nu e ca la cross country. Dar a fost o experiență ce nu se va uita. Mi-a zis un prieten după acea zi: “Mă dor mâinile de parcă am fost la coasă“. Practic, am mai pus un pas în direcția enduro-ului. Chiar dacă a fost electric. Important e ca atunci când te dai cu bicicleta, oricare ar fi ea, să te distrezi cât mai tare. Chiar dacă mai cazi.
O altă variantă spre care se poate opta, cu o cursă mai mare, ar fi fost și „donșoara” de mai jos. Dar tot m-ar fi durut mâinile.