sau Ce-i aia o lume mai bună?

Închipuirea sau inventarea unor lumi mai bune sporește disconfortul și chiar dezgustul pentru lumea asta. Pe de altă parte, disconfortul e motorul progresului, însă tot progresul alimentează consumul și respectiv necesitatea pentru doze tot mai mari. Speed, junk food,  psycho mood…

Pot înțelege obsesia pentru viteză, inclusiv din ”perspectivă genetică” dar mă întreb – oare adolescenții de azi, când vor fi bătrâni, cum vor simi că a trecut viața lor? Mai repede ca noi? Mai încet? La fel? Fiidcă virtualitatea și viteza, am impresia că sunt dușmanii contemplației. Da, e o transă legată și de viteză și de virtual, dar e o transă sintetică, rapidă și nu știu ce vom mai reține, personal, din haosul și multitudinea de posibilități. Prea-multul devine depresiv la un moment dat. Fiindcă realizezi că nu-ți ajung nici o mie de vieți, ca să epuizezi oferta și să mai și faci ceva. Și ce să faci de fapt, ca să fie relevant, ca să nu poluiezi, ca să nu dăunezi, ca să nu distrugi ceva pe termen lung. Una sunt intențiile, alta consecințele.

Și revenind la contemplație, sau ”îngundurare detașată”… încetinire, liniște, pauză. Treaba asta a cam pierdut teren. Poate adolescenților nici nu le lipsește, poate nici nu se va răsfrânge dramatic asupra percepției timpului, când vor îmbătrâni… Dar cu ce vor rămăne? Cu ce viteză avea netul altă dată? 🙂 Plus medicamente mai bune, mai tari? Și atunci ce e progresul, de fapt?

În fine, lumea se complică, apoi tânjește după simplitate, iar dacă atinge simplitatea, e bine o vreme, apoi lovește plictisul și ne complicăm din nou, până la următoarea etapă…