Privi pe geam și văzu copacii făcuți din buline mici ce dansau prin aer. Săreau în sus și în jos, la dreapta și la stânga, schimbau direcția și cu toate astea era ceva delicios de ordonat în tot dansul ăsta. Pe jos era așezată zăpada, la rândul ei fremăta, fărâme și mai mici vibrau în aer. Din când în când se ciocneau de particulele ce făceau copacii să fie copaci, dar cu o viteză uimitoare se întorceau de unde plecaseră. Odată ce se atingeau, însă, ceva le lega una de cealaltă pentru todeauna. Și oricât de ciudat v-ar părea, vara, atunci când soarele topește barierele noastre, zăpada e și ea acolo. E și înghețul tot acolo și ne cuprinde când mai puțin ne așteptăm. Și de multe ori, tocmai pentru că soarele dogorește, frigul se lipește de oase și mai adânc.
Era Crăciunul, fetița nu știa bine ce înseamnă asta. Tot ce știa era că se întâmplau anumite lucruri pe care oamenii le numeau Crăciun. Mirosul de portocale era unul, păpușa așezată sub pernă, nu se știe de către cine, și zăpada. Mai erau multe altele, dar nu la fel de hotărâte precum cele pe care le-am enumerat în oglinda ochilor mei. Mirosul de portocală învăluia toată casa, la fel și pâinea caldă, iar mâinile se afundau în aluatul de cozonaci, dându-i voie să danseze cum îi dorea inima. Îl suceau și răsuceau, apoi îl aruncau de undeva de la înălțime, pentru ca într-un târziu să aterizeze direct în tavă. Adormise cu capul aproape de sobă și de aluatul ce creștea.
Dimineața fetița sări din pat și alergă direct la ușă. Ninsese toată noaptea. Zăpada se așternuse strat peste strat, fulgii se întâlniseră între ei, iar acum se bucurau de scurta lor viață, fără să o știe drept viață. Deschisă ușa casei, găsi în fața ei un munte alb. Își luă sania și bocancii și plecă pe cărările pe care i le deschideau pașii. Erau cărări strâmte, care purtau în ele bucuria copilăriei, a unui culcuș secret și a sufletului care repiră ceea ce lumea asta are de oferit fără să pună prea multe întrebări. Zăpada acoperise toate zgomotele și peste sat se așezase liniștea. Se auzeau pașii pisicilor ce se temeau de răceală, zumzetul din curțile oamenilor și întâlnirea brutală dintre lopeți și zăpadă. Se auzeau și cuvinte ce zburau dintr-un colț în altul, jucând bătrânului fum farse. El urca agale pe horn, făcea asta de prea multă vreme ca să mai aibă timp de năzbâtiile puse la cale de cuvinte, și cu toate astea de fiecare dată se lăsa păcalit și intra în joc. Se purta, brusc ca un adolescent. Alerga pe sub nasul ceței, schimbând traseul mereu, zâmbind cu gura până la urechi și învăluit de roșul din obraji.
Asa învățase fetița să vadă, privind către zăpadă. Își fixa ochii direct în strălucirea ei, iar atunci când își întorcea privirea către sat totul era magic. Toate dansau și toate vibrau, era liniște deplină și cu toate astea nimic nu se mișca sub greutatea zăpezii. Poate doar bătrânul fum ce continua să alerge de unul singur cât era cerul de mare. La fel privea și acum către lume, fetița, ca spre un dans în care totul se mișcă într-un ritm pe care îl simți doar dacă asculți cu inima și îl vezi doar dacă înveți să te dezveți de orice ai fi văzut vreodată în afară de zăpadă.
