Dacă tot ne-am auzit deja anul acesta la radio, nu pot să nu-mi țin promisiunea și să continuăm articolul de săptămâna trecută, pentru că orașele frumoase ale Europei nu s-au terminat și păsările interesante așijderea. Fie că vorbim de Copenhaga, Berlin, Lisabona, Viena sau Amsterdam, continuăm exemplele de specii de păsări ușor de văzut în marile orașe ale Occidentului, condiția fiind aceeași (ați reținut, sper), să scoateți nasul din telefon și să vă uitați după ele, inclusiv în inima orașului.
De data asta vă voi da exemple de locuri intens circulate de oameni, unde păsările se simt ca acasă, ingorându-ne cu grație (sau cu obrăznicie, dacă preferați astfel). Vom face înconjurul Europei civilizate, să vă arăt unde puteți observa cu ușurință aceste păsări care rămân peste iarnă în vestul Europei.
Amsterdam
Loc de pierzanie pentru mulți, dar poziționarea orașului la doi pași de țărmul Mării Nordului face ca acesta să mustească de viață sălbatică, nu doar de tineri puși pe distracție (intuiți voi la ce mă refer). Ceea ce înseamnă că pescărușii argintii (Larus argentatus) socializează puternic. Această specie este mult mai greu de văzut la București, deși apar regulat exemplare iarnă de iarnă. Aici, în Amsterdam, specia este însă extrem de comună.
Cu ocazia asta, vă prezint și o mică lecție de grijă părintească: adultul din stânga regurgitează mâncarea și astfel își hrănește puiul, care e la prima sa iarnă după aspect, penajul pestriț și întunecat fiind încă departe de cel al adulților, mult mai deschis la culoare. Trebuie să treacă 4 ani pentru ca acest pescăruș să devină matur, penajul său trecând prin faze intermediare ușor de recunoscut doar de specialiștii în pescăruși. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră, că mie încă îmi dă cu virgulă la aceste specii extrem de asemănătoare (și nu doar la ele, recunosc sportiv).
Tot în Amsterdam am găsit un alt pescăruș ceva mai greu de văzut la noi, dar care aici e sedentar, putând fi văzut tot timpul anului: pescărușul sur (Larus canus). Aceșt pescăruș are o mărime intermediară între pescărușii de talie mică și cei de talie mare, iar ochii intuncecați la culoare, împreună cu picioarele și ciocul complet galbene, îl fac ușor de recunoscut.
Această specie este destul de comună în nordul continentului. Am regăsit-o și în Copenhaga, o altă destinație de city-break grozavă iarna, unde, la fel ca în Amsterdam, clima este mai blândă în sezonul rece.
Spre deosebire de cel din Amsterdam, fotografiat în noiembrie, acest pescăruș sur este fotografiat la început de martie, când penajul de iarnă este înlocuit deja de veșmântul nupțial. Din acest motiv este diferență de culoare la cap, care este complet alb, nu cu aspect tern (murdar, tocit), ca în cadrul precedent.
Nu trebuie decât să mergeți în zona docurilor în Copenhaga și veți vedea o sumedenie de păsări ciudate, pe care nici nu veți ști în ce categorie să le încadrați. Da, păsările de aici pot avea un aspect neobișnuit pentru că sunt specii atlantice, care ajung greu în cealaltă parte a continentului european. Este cazul corbului de mare (Morus bassanus), o specie foarte asemănătoare cu pescărușii, de la distanță.
De la apropiere veti observa însă ciocul ciudat, lung, “desenat” și aspectul facial deosebit de orice altă pasăre europeană, această familie neavând alți reprezentanți pe continent. Corbul de mare este o specie pelagică (hai că mai învățați un cuvânt – speciile pelagice trăiesc în zona coastelor mării sau oceanului), excelent scufundător, care vânează peștii prin plonjare de la înălțimi de peste 20 de metri uneori.
Dacă vara cuibărește în zone de coastă cu stânci, expuse, cu deranj minim, iarna hoinărește de-a lungul coastelor, astfel că poate fi întâlnit și în incinta porturilor. De aceea, petreceți-vă măcar o dimineață pe docurile din portul din Copenhaga și e posibil să aveți încă un motiv de bucurie pe lângă berea daneză, o desfătare în comparație cu pilsurile noastre autohtone.
Viena
Orașul valsului este o altă destinație preferată a românilor care au depășit nivelul Sinaia-Mamaia. Și fără o vizită la palatul Schönbrunn, nu prea se pune că ai vizitat Viena. Aici, unele păsări s-au obișnuit nu doar cu aleile parcului ticsite de oameni, ci și cu fântânile somptuoase unde pot găsi de mâncare.
Această statuie are și o pasăre de piatră, în forma unui stârc. Dar oare e de piatră? După trei ture în jurul havuzului, m-am convins. Era vie, era chiar stârcul cenușiu (Ardea cinerea)!
Abia la a patra tură, stârcul s-a mișcat, desi ochiul meu vigilent îl citise. Era cât de poate de viu, dar așa vânează stârcii, din poziția statuie. În mod normal stârcii cenușii sunt, alături de coțofene sau șorecari comuni, printre cele mai precaute și mai greu de fotografiat păsări de la noi. În unele orașe civilizate, acești pot totuși să se obișnuiască atât de mult cu traficul pietonal, încât să reducă mult distanța de siguranță. Și știți cum sunt vesticii, mor cu tine de gât pentru bunăstarea unui animal sălbatic, că la ei cam subțire cu sălbăticia cu care suntem noi obișnuiți în Carpați.
Berlin
O altă destinație perfectă de city-break, un alt oraș… stați, cum zic oamenii ăia de la agenția de turism când vor să vă îmbârlige să dați banii pe un city-break într-un oraș extrem de aglomerat? Aaa, da, vibrant. Nu știu cum vine aia să vibreze un oraș, ca la noi doar de la picamere vibrează Bucureștiul, dar aici, în Berlin, păsările nu vibrează deloc.
Cel puțin nu acest stârc, tot cenușiu, care păzea nemișcat un șuvoi de apă ce curgea alene între două lacuri din parcul Tiergarten, fix în inima orașului. Tiergarten este un parc de dimensiuni mari care, în ciuda numărului mare de oameni (și câini), adăpostește multe specii de păsări, dar și veverițe, iepuri sau vizuini de castor care își duc traiul alături de oameni pe malurile râului Spree. Iar unele specii de păsări, aparent frumos colorate, sunt greu de văzut.
Țicleanul (Sitta europaea), o specie care are obiceiul de a sta cu capul în jos pe scoarța copacilor, unde se hrănește. Ca și în cazul celorlalte specii din acest material, și țicleanul este o specie sedentară, el alegând să înfrunte iarna în Europa și să nu migreze spre sud.
Lisabona
Orașul celor șapte coline sau orașul luminii este și el îmbogățit de fauna tipică peninsulei Iberice. Aici găsim iarna o specie tare dragă mie, mare amatoare de cubărit în localități: codroșul de munte (Phoenicurus ochruros).
Codroșul este o specie antropofilă, mare consumatoare de insecte. Și cum iernile sunt blânde în Peninsula Iberică și insectele sunt încă active, codroșul face curat prin parcuri și grădini, un venerabil paznic al tuturor spațiilor verzi unde poate mișca vreo insectă. Este una din puținele păsări care cântă și iarna, trilul său triplu (ți-ți-ți) auzindu-se indiferent de sezon. Și dacă tot vorbim de Iberia…
Madrid
Știu ce veți zice: Madrid a fost și data trecută! Da, e drept, dar e păcat să vă las să credeți că Madridul se laudă doar cu specii autohtone (papagalii ăia verzi or fi, săracii, pitorești, dar sunt cât se poate de introduși). La 50 de kilometri de capitala Spaniei puteți vizita mănăstirea El Escorial, costruită de regele Filip al II-lea pentru a marca victoria spaniolilor contra francezilor. Tot este locul unde puteți vedea una din cele mai frumos colorate păsări europene, o specie cu areal doar în Peninsula Iberică.
Coțofana albastră (Cyanopica cooki) trăiește aici alături de sora sa mai mare, coțofana “normală” (Pica pica), comună în întreaga Europă. Este o specie de corvid de talie mică (corvidele sunt păsări inteligente, de regulă de culoare închisă, despre care v-am mai vorbit: corbii, ciorile, stăncuțele, gaițele, coțofenele etc), coțofana albastră fiind cea mai mică reprezentantă a familiei, având mărimea unei mierle/graur – dacă nu punem coada lungă la socoteală.
Este ceva mai sperioasă decât sora ei mai mare, dar cu puțină răbdare vă puteți apropia de ea, în special iarna, când se adună în grupuri de 10 exemplare și chiar mai mult pentru a se hrăni în spații deschise și semideschise, inclusiv în parcuri și grădini. O specie grozavă, pentru care merită să zăboviți o jumătate de oră în plus prin parc după vizitarea mănăstirii El Escorial, unde sunt înmormântați regii spanioli de generații.
Întorcându-ne la Madrid, putem vedea în parcul central, alături de nelipsiții și gălăgioșii papagali-călugăr, o altă specie tipică zonei: pitulicea iberică (Phylloscopus ibericus).
De talie extrem de mică și cu energia unui copil de 5 ani care a mâncat greutatea lui în ciocolată, această pitulice mi-a mâncat zilele de două ori. O dată pentru că ținea distanța și era imposibil de determinat cu exactitate (în Europa extinsă sunt fix 20 specii de pitulici semnalate, din care 5 pe teritoriul Spaniei). Cum doar cea iberică e tipică zonei, era musai să mă apropii să văd caracterele de determinare pentru această specie.
Și ora de alergat în parc s-a soldat cu succes! Am reușit să fac o fotografie acceptabilă (mai ales pentru viteza supersonică a acestei neobosite miniaturi cu aripi): abdomenul mai deschis decât al pitulicii mici, cu care este îndeaproape înrudită, respectiv “mustața” galbenă, tipică speciei sunt destul de evidente în ultimul cadru.
Vă repet, nici speciile, nici locurile bune de citybreak de iarnă nu s-au terminat. Junglele urbane din întreaga Europă așteaptă să le explorați, cu largul meu ajutor. V-am dat și ponturi – unde să mergeți în fiecare mare oraș european pentru a vă bucura de citybreak, inclusiv aproape de natură. Vă aștept din nou miercuri după 12.00 în FM, la emisiunea lui Sorin, de această dată cu un invitat-surpriză!
