Acum ceva timp leneveam într-o seară de zăpadă pe canapea, dependent ca toată lumea de ecranul telefonului. Facebook, 9gag, Insta, tiktok, știri, snap, flipboard și de la capăt. Am zâmbit literalmente când mi-am zis în gând să petrec și eu o seară în mod tradițional, cu mine însumi, cum o făceau bunicii mei. La televizor.
Trăim în cea mai tehnologizată lume de până acum și bine facem. Ne e cald iarna, trăim mult, comunicăm bezmetic de indirect, vinul e rece vara și schimbăm anotimpuri cu un zbor de câteva ore. Ne mișcăm de frica smartwatch-ului și fotografiem într-o săptămâna preț de zeci de filme. Avem pe Spotify toată muzică din lume și mii de filme pe Netflix. De-aia m-au înțeles puțini când mi-am luat pick-up.
Uitasem de ele. Se încălecau prăfuite pe un singur raft, în camera din spate a casei, zeci de viniluri pe care le adusesem de la Brașov, discurile copilăriei mele care se roteau în fiecare seară pe Tesla-ul automat de la capul patului. Uneori, când acul se încăpățâna să rămână pe șanțurile spiralate de la capătul discului, adormeam mulțumit pe păcăniturile liniștitor de repetitive ca pe niște bătăi șamanice îndepărtate și infinite. Acum le priveam destul de înduioșat și am hotărât în intimă unanimitate că e timpul să învie. Mi-am luat un Audio Technica, așa cum am fost sfătuit de un cunoscător.
Am montat pickup-ul cu grijă, curiozitate și un pic de neliniște. Nu știam exact ce rol are contragreutatea, cum se reglează unghiul. M-am documentat nerăbdător, am adus brațul în balans, i-am adăugat două grade și am conectat sunetul prin stație prin rca-uri, old school, că ăsta e spiritul care se rotește în jurul tău cu 33 de rotații și jumătate. Am așezat cu grijă primul disc pe platan, Modern Talking 4. Râdeți voi, râdeți, dar nu cât se râdea atunci de tine, în anii ’80, dacă în loc să asculți Black Sabbath sau hai, treacă meargă, Unforgettable Fire ascultai ca ultimul discoman duetul semicastrat. Am iubit mereu contrastele, de la muzică la fotografii și până la tablourile maritime ale lui Turner. De-aia m-am bucurat să regăsesc printre discuri trupe heavy metal și vinilul de debut al Loredanei Groza.
Atent la sunet, mirat de atacul superb, înaltele de cristal și lipsa compresiei, încălzit de micile zgârieturi care îmi aminteau că muzica, deși vine din cer încă are rădăcini în materie, ca vântul, cuvântul și emoțiile, am adormit întins pe jos, poate pentru că discul mi se învârtea la cap, ca în copilărie. Sau, poate pentru că eram obosit după istovitoarea muncă de-a alege discul pe care îl voi asculta fără să pot alerga, cu o apăsare pe ecran, la următoarea piesă de care să mă plictisesc.
Asta cred că am câștigat. Să fim serioși, nu fidelitatea sunetului. Orice format lossless sună aproximativ la fel. Am câștigat orele petrecute în plimbare pe la magazinele de discuri. Am câștigat pipăirea fiecărui vinil. Că mă minunez de artwork-ul pe care până acum îl treceam cu vederea. Că am grijă când apuc placa misterioasă care ascunde, undeva, sunete. Că în schimbul bucuriei vibrațiilor depun, ca pe o ofrandă, un efort.
Știți oamenii ăia care își iau câine în loc de copil? Dacă n-aveți chef să fiți martir, luați-va măcar un pick up.
Bine ai venit printre noi. Tare frumos ai mai scris.
Dupa ce am adunat peste 100 de giga de muzica pe calculator mi-am dat seama ca nu ascultam nici 1% din ce adunasem. Ajunsesem sa ascult numai radio. Am redescoperit placerea de a asculta muzica odata cu achizionarea pick-up ului si a unui amplituner din 1974.
PS: Nu uita sa speli discurile alea vechi inainte sa le pui pe platan. Spor la vanat discuri si la auditii.
Te-am auzit cu Loredana care ridică vocea extraordinar. Am făcut switch pe Sandra (eu cu YouTube pot face foarte simplu asta) și înapoi, de câteva ori. Am spus Sandra, fiindcă acolo presupun că “bătea” ea sau Adrian Enescu, nu vreau să fiu rău și să pun Tarja Turunen de la Nightwish. Rezultatul este, nici măcar. Fără să mai vorbesc de efortul de a menține vocea acolo, efort care se aude.
Frumos scris. Intradevar experienta de a asculta in vinyl say chiar un cd sunt cu totul deosebite de experienta ascultarii in format digital. Iei discul, il pui, ii simti mirosul, I’ll cureti si pui acul pe el. Iar despre sunetul necomprimat nu mai zic. Din pacate pe la inceputul anilor 2000 a aparut moda printre inginerii de sunet “sa dea mai tare”. Motiv pentru care s-a pierdut mult din dinamica muzicii. Muzica are nevoie de liniste la fel cum imaginea are nevoie de negru. Recent au reparat aceasta moda. De ex ce de la hdtracks.com, pe langa formatul de 24 de biti, au si remasterizat cam to ce au pe site. Si au folosit metoda veche prin care muzica respira. Felicitari pentru achzitie si auditii multe si placute.