La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce ar scrie pe prima pagina a autobiografiei tale?

Concursul se încheie duminică, 27 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Mă gândesc că prima pagină a oricărei autobiografii ar trebui să înceapă cu momentul în care autorul își destăinuie începuturile. Fiindcă această descriere e făcută prin cuvinte, ea se caligrafiează cu detalii amănunțite ale gândurilor mele. Poate că n-am să reușesc niciodată să termin acest articol așa cum se cuvine, sau dimpotrivă. Va stârni în mine voci de emoții pe care am să le pot rosti în scris, voi atinge imaginația altor oameni și poate așa am să reușesc, pentru o clipă, să mi fac prieteni.

Îmi amintesc de soba bunicii, în care plesneau brațele de lemne aduse din șura casei. Pe vremea aceea știai de unde îți vine căldura pentru că o vedeai cum crește în pădurea de lângă sat. Un pădurar o eticheta, o drujbă făcea legea, un căruțaș ajutat de cal o aducea agale în curte. Toporul trosnea bucățile de lemn și brațele gospodarului le așeza ordonat în șură. Iarna, bietele lemne erau sacrificate pentru mine în sobă, iar flăcările se jucau pe lângă ele, oglindindu-se în umbre pe tavanul cu riduri ce despărțea odaia de podul casei și de frigul de afară. Pereții erau îmbrăcați în plocade din lână, pe care erau desenate figuri pătrățoase, romburi și cercuri solare. Dimineața sunetul suveicii trecută prin ițe mă trezea, așa cum, seara, mă adormeau rugăciunile. Bunica țesea la război așa cum se ruga. Tăcută, cu gândurile ei și ale strămoșilor, toate parcă strânse în gesturi vechi și mistice, transmise din generație în generație.

Prima zi de scoală. M-am trezit într-o clasă în care regurile erau făcute de niște străini. Dacă nu te adaptai, erai pus la colț, pedepsit și pârât la părinți. Nici până în ziua de azi nu am înțeles de ce trebuia să accept luatul de perciuni, dar mai ales cum de unii dascăli credeau că așa se educă copiii altor oameni. După o vreme m-am adaptat, am făcut tot posibilul să fiu cuminte și să nu depășesc limitele bunului simț înrădăcinat în mintea mea. Nu vroiam să ies din mulțime, bănuiam că acest lucru duce către nicăieri. Pentru că îmi cheltuiam toată energia să înțeleg rânduielile oamenilor, nu-mi imaginam că dorințele proprii ar fi posibil de îndeplinit.

În ceea ce privește fericirea, auzisem de ea. Dar părea o himeră, o utopie, o fată morgana. Toată lumea scotocea încoace si încolo după ea, dar nimeni nu știa să afirme ce anume căuta cu adevărat. Spuneau doar că vor să fie fericiți, dar acest sentiment nu reușeau să-l descrie, ba chiar uneori le era și frică de propria fericire. Am impresia că în gândurile majoritații oamenilor nici acum nu s-a schimbat mare lucru.

Dorința îndeplinită, chiar și pentru un punct de timp, se numește fericire. Într-o zi, din senin, Guerrilla îmi propune să refac povestea Scufiței Roșii. Scriu, aleg adresa de mail și dau send. Nici nu mă aștept să fiu publicat. Îmi imaginam că textul va ajunge repede la coșul de gunoi al inbox-ului, și ca scuză îmi găsesc explicația cum că povestea s-a oprit în spam. Dimineața de atunci a început normal. Mic dejun, cafea și tutun. Când mi-am văzut articolul pe site, nu am rămas cu gura căscată, nici cafeaua nu mi s-a vărsat peste piept. Țigara, în schimb, a rămas singură pe marginea scrumierii și uimită de mine s-a stins. Am dat drumul la radio, ce muzică să fi fost nu mai țin minte, dar știu că nu mai dansasem așa de prea multă vreme. Probabil de pe vremea în care ascultam rugăciunile bunicii. Nu câștig, dar nu-mi pasă, mă hotărăsc să scriu cât de des îmi permite inspirația. Într-o luni Gilda rostește titlul textului câștigător. E al meu!

Urc scările ce duc la mansardă. Până la ultimul etaj trece timpul încet, stă, crește așa cum o face atunci când gravitația modifică fibrele cuantice ale spațiului. Fiecare pas făcut pe trepte e tot mai încet, fiecare secundă se transformă într-o întoarcere în timp. Mă trezesc că sunt în locul în care doream să ajung de vreo doi ani. Eram acolo, și nu știam cum să mă comport. Îmi spun: ,,Tu tocmai ti-ai indeplinit un vis!”