Adevărul a murit, trăiască adevărul!

Despre adevăr, foarte pe scurt. Nu promit, dar încerc 🙂

Adevărul în sine, conceptual vorbind, este patetic și alunecă spre penibil când e scos la înaintare în tot soiul de campanii, slogane sau platforme electorale. Dreptatea e sora mai mică a Adevărului și cu cât o cauți mai vehement, cu atât te rătăcești într-un labirint de bălării Kafkiene.

Pe de altă parte, să spui că adevărul nu există e un clișeu, ca și varianta: ”câți oameni atâtea adevăruri”…

Dacă e să facem o ”disecție ontologică” a adevărului, ajungem fie la neant, fie la insuportabil. Cu alte cuvinte, adevărul în sine este de neînțeles, de neconceput. Sau, dacă doriți o viziune masochistă, adevărul este o mâncărime eternă, de nerezolvat.

De fapt nimeni nu are nevoie de un asemenea adevăr! Toți îl cântă, îl idealizează, dar nimeni nu-l vrea cu adevărat 🙂 & 🙁 Fiindcă nu poți duce ”o viață lumească” decât ferindu-te elegant și sistematic de adevăruri și suferind tocmai din această cauză.

Ce înseamnă ”ferindu-te elegant și sistematic”? Vă dau câteva exemple: Adevărul e că n-am făcut ce-am simțit. Adevărul e că n-am reacționat cum trebuia. Adevărul e că nu m-am implicat! Adevărul e că nu mi-a păsat! Adevărul e că trebuia să fac ceva! Adevărul e că am fost prea categoric! Adevărul e că n-am avut inițiativă! Adevărul e că am fost cinic/brutal/credul/sadic/obtuz/nedrept/moale/naiv/laș! Adevărul e că am mințit! Adevărul e că am abuzat de prostia sau de naivitatea cuiva. Adevărul e că trebuia să procedez altfel, etc etc.

… adevărul e că nu-i ușor să vorbești despre adevăr. De asta facem o pauză. Ca să lăsăm lucrurile să se mai așeze.