Îmi puneam mereu un bec deasupra pielii și îi vedeam transparența, priveam cărările pielii și călătoria sângelui prin vene și mă întrebam de ce nu știu să mă observ cu totul. Să fim observatori compleți a ceea ce suntem noi sau a ceea ce nu suntem. Să privim moment de moment ceea ce nu vibrează împreună cu soarele înăuntrul nostru și să îi facem loc să se transforme. M-am întrebat mereu de unde începe ființa și de unde iau sfârșit eu, iar dacă iau sfârșit eu, mintea poate cuprinde ceea ce ar putea să se aștearnă? Fetița sărea într-un picior peste dealurile ce începeau să fie acoperite de flori, iarbă și soare. Simți cum totul înăuntrul tău a dormit un somn adânc, iar acum se trezește cu lentoarea molcomă, blândă și atentă a unui melc, care își știe atât de bine ritmul. Copilă, se auzi strigată. Tu știi să iubești? Tu știi ce e iubirea? Fetița se sperie, se retrase din calea soarelui, își auzi inima bătând cu putere și miliarde de gânduri îi traversară mintea. Nu știu să iubesc, oare nu știu să iubesc? Dar ce cuvânt mai e și ăsta? Pieptul îi era larg deschis, fără ca ea să știe. Se deschisese să audă, știa mai bine. Mintea scormonea printre ceea ce cunoștea, iar inima îi era luată prin surprindere. Oare de ce inima bate atât de tare atunci când tu nu ești tu? A cui e inima speriată și unde e inima ta? Oare unde e liniștea a ceea ce ești? Așadar, tu știi să iubești? Se auzi vocea ca un tunet. Când se deschisese pământul și ea se pregătea să se arunce în gol, cineva sau ceva, se apropie cu delicatețe de ea și îi spuse, tu, tu copilă, tu știi să te iubești? Ridică privirea cu ochii plini de lacrimi, lacrimile unui copil, ale unui om, ale unei fetițe, ale unui suflet ce alerga de mii de ani pe acest pământ fără să știe ce înseamnă iubirea. Dar nu iubirea despre care noi oamenii am povestit ci iubirea ei, iubirea ființei ei, ritmul ei, atingerile ei, cântecul ei, iubirea ei. Iubirea fiecărui om e unică și parte dintr-un tot ce e la fel. Să știți asta. Privi înăuntru și era gol, mai privi și încercă să vadă ceva, gol. Oare din gol se naște iubirea? Oare ștergi tot și numai atunci afli despre cum e să te iubești? Se întreba fetița fără să înțeleagă un cuvânt din ceea ce simțurile ei sporovăiau. Dincolo de frică se află adevărul, fetiță dragă. Dincolo de orice fel de frică ai să găsești iubirea pentru sufletul tău și atunci ai să știi să îi iubești și pe ceilalți. Lasă-ți respirația să respire, neștiința să nu știe, prostia să fie, durerea să fie, greșeala să zâmbească și ai să vezi iubirea. Fetița avea ochii mari și vă spun, nu auzea nimic. Iar toate câte le vezi sunt ceea ce noi oamenii avem în noi, copilă. Și toate câte vezi afară și înăuntru sunt miliardele de gânduri, iubiri, emoții, vise, trăiri ale fiecărui corp în parte, ale fiecărui țesut în parte, ale fiecărui om în parte, care a fost și va mai fi vreodată pe acest pământ, cu care te-ai întâlnit sau nu te-ai întâlnit, pe care l-ai iubit sau te-a iubit. Iubirea ta are culoarea ei unică, are culoarea sufletului tău, care își caută locul de atâta amar de vreme. Culoare pură ce va lumina privirile celor ce au uitat. Se auziră înăuntrul brațelor, în dreptul pieptului, niște sunete amestecate, ce așezate împreună de inima fetiței prinseră forma pe care v-o spun și vouă.
Ascult parfumul sufletului tău și îi învăț mii și mii de ani de călătorii. Îți mângâi cu privirea strălucirea firului de păr căutând vești. Îți simt căldura palmelor și iubirea degetelor căutând în mine tresăriri. Ating cu gândul buzele tale știind ce-ți îmbracă pielea. Golul, iubirea, absolutul. Sărută-mă cu infinitul, așadar, am să știu că știi. Am să descopăr înăuntrul meu printr-un miracol că tu știi, iar asta ne face să fim unul, noi, tu și eu chiar înainte de a fi știut că existăm.
Cred că ăsta trebuie să fi fost începutul iubirii.