Noi, cei din generația nouăzecistă, inclusă de studiile socio-antropologice moderne în categoria milenială sau Gen Y, am crescut cu filmele de comedie cu adolescenți de la începuturile tupeului hollywoodian. Grease, Ferris Buller’s Day Off, Sixteen Candles, The Breakfast Club, Rebel Without a Cause, Footloose, Say Anything sau Breaking Away sunt filme pe care doar o parte dintre noi le-a văzut. Și probabil că o parte și mai mică a găsit plăcere și divertisment în umorul lipsit de vulgaritate gratuită, cu replici sărace în profanități și construite pe alte calapoade decât cele ale limbajului licențios și cu puține spre deloc cadre din categoria de rating 16+. Puțini au putut să se distreze alături de Ferris Buller, chiulangiul de-o zi ale cărui aventuri se dovedesc a avea mult mai multă profunzime decât sugerează descrierea imedebeului.
Nu, noi am crescut cu Mean Girls, cu American Pie, Superbad (mai târziu un pic, știu), Road Trip, Scary Movie, Napoleon Dynamite, Pineapple Express și multe alte sequels la unele din cele menționate. Nu mă întelegeți greșit, nu contest importanța culturală sau valoarea lor cinematografică. Unele dintre ele sunt de-a dreptul hilare și rămân niște repere de necontestat. Însă consider că am crescut cu imaginea adolescenței astfel: sex, virginitatea care aleargă după pierzanie, încă niște sex, convorbiri despre sex, droguri, bullying, tocilari ratați care fac popularitatea celor mai sus cocoțați pe lanțul trofic cu atât mai dezirabilă și chiar și o noțiune a primei iubiri spălată bine de orice urmă de romantism în sensul clasic. Și asta, cred eu, ne-a influențat percepțiile, ne-a insuflat validitatea multor frustrări, ne-a alimentat nemulțumirea de sine sau spiritul de competiție și de multe ori ne-a trunchiat inocența.
Dar times are a-changin’, cum s-ar zice. În anii de după 2010, chiar 2015, ceva s-a schimbat. Toate temele atacate de vecinii de peste ocean s-au dat de trei ori peste cap și au căpătat noi proporții, devenind modalități de atragere a atenției asupra unor mari probleme cu care se confruntă tineretul din ziua de astăzi. Bullying-ul, un basm despre victoria binelui asupra răului în anii ’90, a devenit un semnal de alarmă în legătură cu rata alarmantă de suicid din rândul adolescenților, violență și repercusiunile pe care aceasta le poate avea. Sexul după care alergau toți hormonații frustrați din Plăcintă Americană a devenit un arsenal de luptă pentru #nomeansno, pentru conștientizarea numărului ridicat de agresiuni sexuale neraportate din frica excluderii sociale sau rușine.
În acest context, chiar și industria muzicală a început să facă această trecere de la divertisment la militarea pentru cauze sociale, politice și culturale, cum este și exemplul videoclipului de mai jos. Este vorba despre Youth, al artistului pop Shawn Mendes (un Justin Bieber canadian, dar bear with me, fiindcă de data asta nu este despre muzică, așadar am lăsat preferințele personale pe plan secund), în colaborare cu Khalid. Melodia servește drept un apel către Statele Unite ale Americii și a politicilor de controlul armelor și împlinește toate condițiile pentru a deveni un imn al tuturor tinerilor care au fost sau sunt victime ale violenței, armate și nu numai. Pe parcursul a 7 minute și jumătate, mai mulți copii și tineri, cu vârste cuprinse între 8 și 20 de ani, apar ca mărturii vii și supraviețuitori ai unor adevărate tragedii. Sunt voci pentru minorități, sunt dovezi ale unor puteri și capacități aproape supraomenești. A unor calități de supra-oameni de care sunt capabili, până la urmă, niște oameni mici cu voci și visuri mari.
Așa că eu zic să aruncați un ochi. Ne distrăm, dansăm, ne bucurăm, dar din când în când mai trebuie să luăm și lumea asta în serios, pentru că ea cu siguranță nu se oprește din a ne lua pe noi.
