Insula iubirii libertății.
Bine, poate și a iubirii. Sună ca un titlu prost. Poate și este un titlu prost, dat fiind că o emisiune de o calitate îndoielnică poartă acest nume, dar e cel mai bun mod de a descrie ce se întâmplă vară de vară la Sziget. Și când spun ‘iubire’ mă refer bineînțeles la iubirea imensă pe care oamenii care merg acolo o poartă muzicii. Încă din primii ani de liceu mi-am dorit să ajung acolo. Visul era să-i văd pe The Cure sau pe R.E.M., nu puteam înțelege cum suntem atât de aproape de Budapesta și totuși eu nu pot să merg să văd toate concertele astea minunate. Împărțeam o pereche de căști, făceam mixtapeuri cu trupele care cântau la festival și ne mulțumeam să le ascultăm așa, de la tine de pe terasă. Am călcat pentru prima dată pe insulă prin facultate, după ce am câștigat un concurs chiar la Radio Guerrilla. Am recunoscut toate refrenele pieselor cântate de trupele care veneau în anul ăla la Sziget și așa am ajuns să-i vedem pe Placebo, The Roots, The Vaccines, The xx, The Stone Roses, Noah & The Whale, Paolo Nutini și The Killers. A fost unul din primele mele mari festivaluri, cel care a deschis apetitul, așa că am revenit de fiecare dată cu mare drag la el. Am făcut cu plăcere câte un road trip prin țara noastră până am ajuns la vecini, în inima Budapestei, pe insula Óbuda unde ne-am împrietenit cu oameni de toate națiile, am întâlnit prieteni de care nu știam că vor fi acolo, am încercat mâncăruri de pe toate continentele, ne-a fost cel mai sete din lume, am plecat cu duba poliției (căreia îi cădea o ușă), am petrecut toată noaptea pe un vapor pe Dunăre, am cântat la un pian părăsit, n-am luat-o de mână și n-am sărutat-o atunci în ploaie, ne-am grăbit mereu să prindem trenul și ne-am ascuns la umbră de fiecare dată. Tot acolo i-am văzut pe Biffy Clyro cu unul dintre cele mai bune liveuri, pe Blur când s-a făcut moshpit pe ‘Out Of Time’, cea mai tristă piesă din lume, pe Franz Ferdinand la revenire, pe Nick Cave And The Bad Seeds, pe Editors în timp ce le luam interviu în spatele scenei celor de la The Fratellis, care mi-au și rulat un cui, pe Foals (nici acolo nu l-au prins pe Yannis când s-a aruncat în public), Florence + The Machine cu mult sclipici, The Script cu atins de mâini și urlat din toți plămânii, alt-j cinematici și câți am mai văzut.
Treaba asta de neratat se întâmplă din 1993 și se va întâmpla și anul acesta între 7 și 13 august, când pe insulă vin Ed Sheeran, Florence + The Machine, Foo Fighters, Twenty One Pilots, The 1975, James Blake, Franz Ferdinand, Razorlight, Kodaline, Post Malone și sute de alți artiști. Aș avea povești de spus despre fiecare oră petrecută acolo. De la parcatul mașinii, căratul și montatul cortului și până la strângerea lui și cafeaua de final. Mă surprinde cât de vii sunt amintirile de acolo, din fiecare an în care am mers la Sziget. Sunt foarte colorate la mine-n cap și plimbările prin Budapesta, atât de colorate că dacă închid puțin ochii îmi vine să apăs pe buton și să-mi cumpăr abonament. Și anul ăsta merg la Summer Well, dar dacă se va nimeri vreodată să nu se mai suprapună cele două festivaluri, atunci o să mă-ntorc la Sziget fără să stau pe gânduri. Pe curând!
