La începutul săptămânii am lansat cea de-a șasea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Dacă animalul tău de companie ar avea pentru o zi voce, ce crezi că ți-ar spune?

Concursul se încheie duminică, 17 februarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 18 februarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Texul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Pe când eram doar un pui, cucoana aceea înaltă cu părul său alb prins mereu într-un coc, m-a pierdut aproape de parcul Florilor. Disperată apoi, a lipit anunţuri pe stâlpii aceia înalţi cu mine şi oferea, pare-se, chiar şi o recompensă aceluia care m-ar fi readus la dânsa. Înţelegeam că mă iubeşte într-un mod rezervat, dar.. parcă prea elegant pentru sălbăticia pe care o purtam ca o haină pe mine.

Voiam altceva, şi cred cumva că dorinţa dinlăuntrul meu se transformase într-un imperativ al universului căci, la scurt timp, soţul tău de atunci m-a găsit, aşa cum dârdâiam lângă un colţ de stradă şi m-a luat acasă, drept cadou pentru tine.

Ştii? Îmi fusese teamă la început, însă crede-mă că mi s-a spulberat precum aburii unei ploi de mai atunci când tu m-ai îmbrăţişat întâia oară.  Atunci am început să simt că trăiesc.  Mi-ai sărutat nasul meu rece şi mi-ai mângâiat blana roşcată cu degetele tale lungi şi subţiri. Am fost, fără îndoială, primul vostru copil, al tău, în mod deosebit, căci împărţeam patul, deşi lăsam mult păr, mă răsfăţai cu atâtea bunătăţi şi adoram să stăm împreună să îl aşteptăm pe el cum vine acasă.  Te priveam pe furiş cum stăteai nemişcată pe prispă, pe un tamburel învechit, cu ochii căzându-ţi pe ceasul de la mâna stângă şi cu mâna cealaltă mângâindu-mă pe creştet.  De cum se făcea ora şapte, iar amurgul umplea curtea cu lumina sa caldă, fugeai şi deschideai porţile mari ca să intre el cu duba aceea albastră.  Ghicesc că asemenea porţi avem şi în inimi fiecare dintre noi, pe care le controlăm cu voia sau fără voia noastră.  Un zâmbet cald ţi se aşternea pe chip când îl vedeai sosind şi îmi plăcea, fără să ştiu de ce, să te văd astfel.  Eu săream ca un nebun în jurul lui, iar apoi pentru puţin timp, ne jucam fotbal împreună, iar tu zâmbeai din prispă privindu-ne astfel.  Eram şi liber, dar şi iubit deopotrivă. Era un amestec pe care orice câine – şi cred că orice fiinţă umană chiar- şi l-ar putea dori.

Nu am fost un sfânt recunosc : ţi-am muşcat sora, am intrat peste porcul soacrei tale, fapt care a obligat-o să sărbătorească ignatul în avans, am atentat chiar şi la capra tatălui tău, pe care o strigaţi Ghiocica, fiinscă se născuse în prima zi a lui martie. Dar cu toate acestea, tu m-ai iertat pentru tot, iar toate instinctele mele animalice, toate acele porniri mi le linişteai doar tu. Vocea ta, mâna ta, însăşi prezenţa ta mă făceau să redevin eu. Şi dacă mă gândesc bine, se întâmpla asta de teama de  a nu te pierde pe tine.  Te iubeam prea mult, şi asta era slăbiciunea pe care mi-am putut-o permite în viaţa mea. Dar de ceea ce îmi fusese atâta frică, nu scăpasem, căci după toate astea, soţul tău mă îngrădise, iar libertatea o puteam gusta în lipsa lui, când tu mă duceai pe câmpul acela întins şi dădeai voie vântului să îmi răsfire blana mea de culoarea focului. Mă priveai mândră şi poate un pic maliţioasă, căci făceai ceva interzis, iar eu şi mai mândru mă jucam atât de frenetic pe lângă trupul tău subţire. Nu ştiu dacă vreodată coada mea, aşa tare mişcându-se, sau ochii mei pe care îi imploram să îţi vorbească, ţi-au zis cât te iubeam, cât încă te iubesc.

Serile, din spatele grajdului, vă priveam certându-vă, uitai să vii uneori la mine să mă mângâi, iar alteori stăteai mai mult decât se cuvenea şi plângeai, ţinându-mă în braţe. Nu am habar cât curaj, sau câtă nebunie împreunată cu durere ai avut ca să îţi strângi bagajele ca să îl părăseşti, ca să mă părăseşti. Dacă tot am aşa mulţi, ţi-aş fi dat cu plăcere câţiva ani din viaţa mea ca să mă iei cu tine, să ştii. Păcat că atunci nu am avut grai, aşa, ca în ziua sfântă de astăzi.

Acum, locuiesc la nişte ciobani, sunt cumsecade, dar diferenţa e că ei mă folosesc, pe când tu mă iubeai. Dar, îţi jur, cu laba pe inima mea, că nu există zi, nici măcar una, să nu mă gândesc la tine, şi la iubirea pură dintre noi, singura candoare din viaţa mea umilă de patruped. Oare tu, de peste meleaguri poate, te mai gândeşti la mine? Oare cândva, te vei întoarce, măcar pentru o zi, sau poate pentru câteva ore măcar? Voi fi aici, oricum, şi te voi aştepta mereu, te rog, să nu uiţi asta niciodată…

Al tău credincios prieten, Rocky.