Ulise își pierduse de mult cheful de a face lucruri mărețe. Lucrase ani de zile în publicitate, fusese un copywriter bun, cu multe momente de strălucire, luase și cîteva premii, dar o depresie căzută pe capul lui ca din senin l-a făcut să renunțe la viața aceea pe dinafară frumoasă și pe dinăuntru găunoasă. Singurul talent pe care și-l mai punea acum în mișcare era acela de a-și evapora zilele și de a nu înțelege nimic din ele, de parcă ar fi fost ceva de înțeles din nimicul pe care îl trăia, același nimic tras la indigo, zi după zi după zi după zi.

Toată această monotonie, căreia i se predase de bună voie, a fost spartă într-o zi, cînd s-a întîmplat să găsească pe stradă, într-o stație de autobuz, o bucată de hîrtie cu un număr de telefon. A vizualizat imediat scena: autobuzul se apropie, un bărbat scoate în grabă, dintr-un buzunar, cartela magnetică de care era agățată acea bucată de hîrtie care îi alunecă printre degete fără ca el să observe, autobuzul sosește în stație, el urcă și cam asta e tot ce poate vizualiza.

A format numărul fără să înțeleagă de ce face asta. I-a răspuns o voce de femeie. N-a știut ce altceva să îi spună decît că mergea pe stradă și a găsit o bucată de hîrtie cu acest număr.
– Și de ce ai sunat?, l-a întrebat femeia.
– Nu știu…, poate pentru că am o viață de căcat și m-am gîndit că…
– Și te-ai gîndit că viața ta de căcat devine brusc interesantă dacă formezi un număr pe care îl găsești pe stradă?
– Poate, habar n-am…
– Cîți ani ai?
– Treizeci și șapte.
– Eu am treizeci și patru și cresc singură un copil mic. Bănuiesc că nu vrei un copil…
– Nu știu ce vreau, ca să fiu sincer…
– Bine, atunci, mi-a părut bine, mai plimbă-te, poate mai găsești și alte numere de telefon.
Și femeia a închis telefonul.

Ulise s-a mai plimbat o vreme pe stradă, dar nu a mai găsit nici un număr de telefon. Cînd a intrat în casă se făcuse deja seară. S-a lungit pe canapea cu o carte în mînă, dar privirea lui goală se lovea de acele pagini ca de un zid, fără să înțeleagă nimic din rîndurile pe care se încăpățîna totuși să le parcurgă doar pentru a avea senzația că face ceva.

Apoi a sunat telefonul.
– N-ai mai găsit nici un număr de telefon pe stradă?
Era femeia cu care vorbise mai devreme.
– Nu, n-am mai găsit nimic.
– Cine ești tu? l-a întrebat ea.
– Asta e o întrebare… Nu, asta nu e o întrebare, e un pumn în plex…
– Bine, poți să îmi spui pentru început cum te cheamă și cu ce te ocupi.
– Ulise. Da, știu, e ridicol…
– Nu, nu e ridicol…
– Părinții mei erau mari fani Joyce cînd m-am născut eu și mi-au pus acest nume de căcat.
– Știi ce e cu adevărat ridicol?
– Să nu-mi spui că pe tine te…
– Ba da, chiar Penelopa mă cheamă.
– E o glumă, nu?!
– Nu.
– Atunci e doar ciudat. E chiar foarte ciudat. Ulise găsește pe stradă, din întîmplare, numărul de telefon al unei necunoscute pe nume Penelopa, o sună, se întîlnesc, se îndrăgostesc și trăiesc fericiți pînă la adînci bătrîneți…
– Exact. Un scenariu mai ridicol nici că se putea. Așa că uite ce-ți propun eu ție: hai să ne oprim aici cu povestea asta penibilă. Te-am sunat înapoi doar pentru că mi-a rămas în memorie tristețea din vocea ta. Dar eu nu pot face nimic pentru tine. Și eu am o viață de căcat, tatăl copilului meu tocmai m-a părăsit pentru o fufiștină cu vreo zece ani mai tînără și în situația în care mă aflu nu există nici un Ulise care să mă poată salva, înțelegi?!
– Da, înțeleg…
– Nu insiști să ne vedem?
– Nu.
– Asta e foarte rău. Doar cei care insistă reușesc în viață.
– Da, am observat asta. Am lucrat mulți ani în publicitate.
– Așa, foarte bine… E foarte bine că ai observat cine sînt cei care reușesc în viață, dar tu continui să te complaci în viața asta de căcat…
– Da, așa fac. Tu nu faci la fel?
– Nu, dragul meu Ulise, eu sînt doar un animal rănit. Sînt atît de rănită, m-ai prins într-un moment atît de prost, încît nu simt deloc nevoia să mă agăț de ridicola întîmplare de a fi sunată de un tip pe nume Ulise. Eu fiind Penelopa, bineînțeles.
– Chiar te cheamă Penelopa?
– Sigur, de ce te-aș minți…
– Nu știu, habar n-am, poate de dragul jocului.
– OK, îți trimit acum pe whatsapp o poză după cartea mea de identitate, ca să te convingi că spun adevărul, dar apoi îți blochez numărul și nu ne mai auzim niciodată. Bine?
– Bine, deși nu știu dacă chiar e bine. Dacă sîntem unul jumătatea celuilalt?!
– Ei, căcat! Sîntem doar doi necunoscuți pe care îi cheamă Ulise și Penelopa…