După scurta întrerupere de săptămâna trecută cu racul bihorean, revenim la serialul nostru portretistic, asociat, firește, cu poveștile din spatele camerei, pentru că nimic nu poate entuziasma mai tare cititorul avid de cunoaștere naturalistică decât povestea, modul în care am ajuns să fac fotografia de aproape.

Să începem cu una din cele mai îndrăgite animale, veverița (Sciurus vulgaris). Imaginea de mai jos este una din primele mele fotografii cu faună, pentru că este făcută… cu un aparat pe film.

Veverița mi-a trecut prin fața mașinii pe când mă întorceam din Valea Jiului, de la o peșteră. Am oprit repede, dar veverița apucase să sară un gard și de acolo într-un copac dintr-o grădină. Am așteptat câteva secunde și silueta micului mamifer s-a ițit de dincolo de trunchiul copacului. Un singur cadru am apucat, dar a fost cu noroc. Și azi plâng după acel obiectiv, un 70-210mm de la Minolta (“beercan”, pentru cunoscători).

O altă apariție legendară de pe vremea lui Creangă este pupăza (Upupa epops). A mea nu stătea în tei, ci între niște tufe de măceș, undeva lângă Neptun, într-o zonă deschisă, cu subarboret. Am pierdut câteva minute bune până am reușit să o prind cu creasta deschisă.

Pupezele nu sunt deloc cooperante când vine vorba de fotografiat. De atunci, nu am reușit să mai găsesc o altă pupăză care să tolereze așa natural luciul lentilei aparatului foto. De aceea îi sfătuiesc pe toți amatorii de cadre bune cu pupeze să declanșeze fără rețineri când dau de una.

Sfrânciocul roșiatic (Lanius collurio) este o altă specie familiarizată cu habitatele deschise, cu arbuști. Pe acesta însă l-am urmărit prin lanul de porumb, și acolo părea să fie mult mai docil decât în câmp deschis, de unde fugea imediat.

Am profitat de acest lucru și m-am apropiat la limita focusului, după ce am asigurat pasărea prin mișcări lente că nu sunt un pericol.

Dar stepa are și alte comori, de talie nițel mai mare decât pupezele și sfrânciocii, care nu cântăresc mai  mult de suta de grame. Următoarea pasăre (care e și pe coperta articolului de azi) este cea mai grea zburătoare europeană, masculii ajungând la 18-20 de kilograme. Ați ghicit, este simbolul stepelor europene și asiatice, dropia (Otis tarda).

Întâlnită din Portugalia și Spania până în China și Rusia, dropia a cunoscut un declin puternic în întreg arealul său, iar din țara noastră dispăruse complet. Totuși, în ultimii 10-15 ani au mai fost semnalări sporadice în Câmpia de Vest, iar recent s-a demonstrat și cuibărirea. Pentru această fotografie am facut drumuri de 800 de kilometri timp de cinci ani de zile consecutiv, primăvară de primăvară, doar pentru a o fotografia. O frumusețe de pasăre, pe care sper să o revăd și pe teritoriul României în această primăvară.

Ne mutăm puțin mai spre vestul continentului, pentru un portret ușor de făcut, cu o specie altminteri greu de văzut așa de aproape la noi. Pescărușul negricios (Larus fuscus) este o raritate la noi și este văzut în aglomerările mari de pescăruși din timpul iernii. În Bristol însă, hoardele de pescăruși negricioși iau cu asalt zona din portul vechi, apropierea de ei fiind la fel de facilă precum e apropierea de mierle în parcurile din București.

Acest exemplar mă certa că sunt prea aproape. Situat la depărtare de malul de unde îl fotografiam, pe un stâlp de iluminat, pescărușul știa că nu am cum săajung la el și nu zbura. Ceva în schimb nu-i convenea de iși vocaliza nemulțumirea. Poate cerșea de mâncare, cum fac majoritatea pescărușilor din aglomerările urbane, nu știu. Cert e că m-a lăsat să îi fac câteva zeci de cadre pânăși-a luat zborul.

Nu am beneficiat de aceeași dojană de la următoarea noastră vedetă, cucuveaua (Athene noctua). Aceasta dormea între niște lemne depozitate pe malul Dunării, în apropiere de Tulcea. Păsările de pradă adesea se odihnesc într-un loc bun de observație, adăpostit, după o masă bună.

Contrar credinței încetățenite, multe păsări de pradă nocturne sunt buni vânători și pe timp de zi (denumite generic bufnițe, deși nicio specie de la noi nu se cheamă fix bufniță, dar toate sunt bufnițe, în general  vorbind). Acestea vânează și insecte sau șopârle în sezonul cald, mulțumindu-se cu rozătoare când vremea se strică.

Dar nu trebuie să mergi la munte, la mare sau în Deltă pentru fotografii reușite. Fotografia de mai jos este realizată din birou (știu că nu o să mă credeți, dar pe vremuri munceam și eu la patron; deh, tinerețile, maică!). Protagonist este guguștiucul, o pasăre obișnuită cu balcoanele și pervazurile din zonele locuite, pe unele reușind să și cuibărească, specia nefiind deloc pretențioasă.

Ce e mai puțin cunoscut despre atotprezenții guguștiuci este că ei au venit pe cale naturală, relativ recent în fauna țării. Acum 200 de ani incepea invazia guguștiucilor dinspre Asia Mică, azi fiind omniprezenți pe întreg continentul european, chiar și pe insule îndepărtate din nordul Scoției sau în arhipelagul Canare. Toate speciile au o dinamică teritorială anume, dictată de diverși factori de mediu, astfel că în loc să ne plângem că nu mai vedem anumite păsări am putea să păstrăm optimismul bucurându-ne de cele în stare de expansiune.

Dacă guguștiucul de mai sus a fost fotografiat din birou, acest cânepar (Carduelis cannabina) a fost fotografiat dintr-o… cârciumă! Era început de iunie, soare și cald, așa că după o plimbare cu prea puțin succes la păsăreală prin lanurile din zona Mangaliei, ne-am retras la o berică pe o terasă din 2 Mai, la umbra unui cireș. Când unul din prietenii mei a exclamat “uite o vrabie plină de sânge”, am ridicat privirea și am încremenit.

Nu era deloc o vrabie, ci un cânepar, o specie după care alergasem în zadar toată iarna, dar fără a obține un cadru decent, publicabil. Iată că mă privea, nepăsătoare, vara, cât timp eu eram la berărie!  Am întins ușor mâna după aparatul pus pe masă, lângă berile de rigoare și am reușit să fotografiez nu doar acest mascul, ci și o femelă, ambele păsări înfruptându-se de zor din cireșele proaspăt coapte. N-aduce anul ce-aduce halba!

Dar unele păsări sunt cel mai ușor de găsit la munte. Și cum toți cei care au o mașină bună vor să treacă vara Carpații, cum treceau batalioane batalioane soldații, Transfăgărășanul, Transalpina sau alte drumuri de altitudine sunt locul perfect pentru o plimbare de weekend și o întâlnire cu fâsa de munte (Anthus spinoletta).

Spre nemulțumirea celor din mașină, am petrecut aproape jumătate de oră alergând pasărea pe Transalpina. Mă rog, alergat e mult spus, mergând încet și așteptând un cadru bun. Și la un moment dat am aavut noroc, pasărea căutând de mâncare într-o zonă cu debleu (cu pereți pe marginea drumului), astfel fiind posibil să am pasărea fix la nivelul aparatului. Mulțumesc constructorilor Transalpinei pentru soluțiile tehnice folosite!

Reîntorși la șes, undeva în lunca Dunării, în Oltenia, am văzut o cioară care fura semințe și le spărgea de zor. Doresc să îi liniștesc pe cei care vor acum să mă dea în judecată pentru discriminare, dar chiar asta am fotografiat, o cioară care fura semințe.

Da, ciorile de semănătură (Corvus frugilegus) au o dietă omnivoră și, ca mai toate păsările, profită de recoltele oamenilor pentru a se ghiftui. Glumesc, desigur cu furatul, păsările sunt cele mai libere ființe de pe Planetă, datorită abilității de a zbura. Este dreptul lor să mînânce cât doresc și de unde reușesc. Cât despre această cioară și alte păsări negre sau de altă culoare care produc pagube, lăsăm miniștrii cu afecțiuni nedovedite clinic să peroreze în continuare.

După țipat, dormit, mâncat, vine vremea să facem o baie. Asta și-au zis stăncuțele (Corvus monedula) din imaginea de mai jos, nesinchisindu-se de aparatul foto ce ieșea de pe fereastra unei mașini de teren murdare și zgomotoase care oprise pe marginea drumului.

Ați ghicit bine, și aici, ca și la fâsa de munte, tot  mașina mi-a servit drept ascunzătoare. Aș putea să fiu tentat să fac un articol doar cu specii fotografiate din mașină, nu credeți? Ha, păi majoritatea fotografiilor mele bune sunt făcute din mașină sau barcă, deci nu ați vedea nimic nou…

Ultima păsăre este o pasăre pe cât de anostă ca penaj, pe atât de briliantă în triluri. Cine a auzit o singură dată o presură sură (Emberiza calandra) cântând, o va recunoaște pentru totdeauna.

Este o specie cu penaj pestriț, ușor de confundat cu o vrabie. Dar comportamentul și lipsa altor culori prezente la vrăbii, precum și ciocul gros, puternic, deschis la culoare, ne spun că este o altă specie. Presurile sure cântă din vârfuri de vegetație și au un tril “dubios”, ușor dizarmonic, dar imposibil de confundat. Unde mai pui că pot fi văzute oriunde pe teritoriul țării și nu pleacă nici iarna?

Și pentru că am folosit neautorizat cuvântul ăla cu alb și frig și sunteți sătui de alb și frig până peste cap, încheiem tot cu o specie cântăreață nevoie mare, dar o adevărată vestitoare a primăverii. Broasca mare de lac (Pelophylax ridibundus) într-o postură… vocală.

Această specie are doi saci vocali, dar sunt si alti batracieni care au unul singur, dispus sub gușă (cum sunt brotăceii – Hyla sp.). La această specie, sacii vocali sunt de nuanță cenusiu deschis, in vreme ce la Pelophylax lessonae sacii sunt albi.

Și cu această ultimă specie ieșim ușor din spectrul cu pene și păr, orientându-ne, ca teaser pentru data viitoare, spre spectrul cu solzi și piele netedă. Ne reauzim miercuri pe Guerrilla, bafta la noi semnalări de faună!