Uneori cumpătarea e ca mușchiul pisicii când vede o rândunică abătută
Îmi place Paleologu! E ca un orizont de neatins 🙂 Dar nu mă provoacă în sensul zborului înalt, n-am eu șanse. Eu sunt un bădăran deghizat, un sadic domesticit. L-aș lua la palme și pe CTP, ca să scot din el ce are mai bun, pardon, rău! :)) Fiindcă acolo unde e ceva, trebuie să fie mai mult! Scuze, dar eu cercetez sistematic limitele suportabilității celorlalți, iar când dau de ”hipersensibili” sau ”rafinați”, îi ”torturez” cu prostia mea. Îmi regizez propriul comportament în timp real. Dar uneori nu mă deghizez deloc. De exemplu când simt invidie, chiar mă comport ca un invidios. Uneori îi bruschez (ca test) tocmai pe cei pe care îi apreciez. Dacă sunt foarte buni într-un domeniu sau altul e clar că au un orgoliu cât China și mă simt ”obligat” să atac acest orgoliu. Uneori gratuit, într-un mod cât mai stupid cu putință. De ce? Păi altfel cum să-mi manifest dragostea? :)) Majoritatea laudă, eu caut nod în papură, strategic! Asta ajută, trezește, dezmorțește. E combustibil, îl scoate pe celălalt din puful autosuficienței, împinge la reevaluare etc.
Mai e un detaliu: Vreau să văd dacă ”obiectul” invidiei mele are suficient umor încât să-mi rânjească înapoi și să-mi spună că sunt prost, nașpa etc. Dacă nu face asta, înseamnă că nu se ridică la nivelul așteptărilor mele, iar invidia mea nu se justifică decât parțial. Sau deloc.
Așa mi s-a întâmplat bunăoară cu un comediant de la noi, care m-a enervat la un moment dat, fiindcă mi-a părut arogant. Apoi l-am atacat ca să-l testez. El s-a apărat elegant, chiar am realizat că nu e un arogant, e un sensibil cu o tonă de apărări. Și e printre puținii oameni pe care i-am invidiat la câteva capitole. Dar la capitolul prospețime, nu profunzime sau tenebre. La un moment dat l-am ”atacat” strategic, dar el nu prea a înțeles faza. S-a cam ofuscat. Am zis, ok, lasă că e mai tânăr, plus că e ușor pe altă frecvență. În fine, încă îmi place ce face și sper din tot sufletul să rămână în avangardă, să nu-l înghită showbizinisul! Că știți cum e, showbiznisul te înghite exact atunci când ai impresia că îl călărești! Când ai impresia că totul e sub control. Ceva din seria ”Să nu pui rămășag cu dracul!” Dar să ne înțelegem, mie nu-mi displace showbiznisul, doar că prefer să locuim separat. Cât mai separat! 🙂
Am mai pățit și cu niște oameni de litere ceva similar. Unii s-au ofuscat iremediabil. Pentru mine iarăși o decepție, iarăși nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor:)) Când cineva decodează doar sarcasm sau agresivitate în pornirile mele, e clar că are scanerul slab. Și dacă scanerul e slab, înseamnă că am supraestimat eu ceva acolo. Idealizare, proiecții. Deseori când vrei prea mult să vezi ceva, undeva, chiar ți se arată.
Totuși, nu uitați, culmea invidiei este invidia de sine :)) Îți dai palme, te zvârcolești, fiindcă invidia de sine e la pachet cu ura de sine! Mulțumirea de sine e soră cu sedativul. Iar mulțumirea de sine prelungită e otravă! Ba vrei să-ți organizezi o ratare spectaculoasă, ba te ierți și te accepți așa cum ești. Iar asta cu acceptarea de sine, personal pe mine doar toamna târziu mă mai apucă. Iar uneori, acceptarea de sine îmi pare jalnică. Un fel de lamentație conceptuală, moartea pasiunii. Nici bătrânii, când o pomenesc, nu cred ce spun…
Mai bine ne întoarcem de unde am pornit. La Paleologu. Acolo merită să poposim mai mult și să facem săpături. Apoi stop și punk! Rafinamentul e bun, dar cu pauze! Altfel îi pierzi esența.
