La începutul săptămânii am lansat cea de-a opta temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Cum ți-ai dori să evolueze corpul uman în viitor?.
Concursul se încheie duminică, 3 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 4 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Mi s-a spus că, odată, noi toți aveam 4 dinți în plus, “măsele de minte” se numeau, dar se pare ca asta nu făcea oamenii mai inteligenți decât azi. Sunt legende șoptite pe când eram copii, ne plăcea, ca și vouă azi, să le ascultăm și să ne speriem de umbre. Când alergam apoi seara înapoi acasă, aveam un sentiment vag de teamă că m-aș putea trezi așa, un carnivor fragil, ca Cei de Demult, slab, imperfect, cu mai mulți dinți și că durerile provocate de ei m-ar fi făcut să „mă urc pe pereți” (citisem asta într-o carte veche și îmi plăcea să folosesc expresia, deși nu îmi spunea mare lucru). Durerea de dinți era ceva ce noi azi nu mai cunoaștem, așa cum nu mai cunoaștem țipetele femeilor care nasc. Sunt lucruri care îi speriau tare pe Cei de Atunci, ochii voștri mari, acum, când vă spun toate astea, par mirați. Aud ce gândiți…e inutil să vă frământați, Durerea este un concept pe care îl cunoaștem prea puțin pentru că alegem azi să ne folosim creierul mai mult decât se făcea în trecut. Imaginați-vă o lume unde gândul nu putea controla corpul, azi este greu să inversăm procesul, ar însemna să ne inducem niște blocaje prin hipnoză, să refuzăm să mai comunicăm telepatic și să oprim frecvențele prin care ne dictăm corpului stările noastre.
V-ar fi teamă, nu? Teamă de ce ați putea descoperi. Un întuneric total al simțurilor, puțin ca atunci când ne jucăm în labirint. Uneori, îmi place să cutreier vechile străzi ale cartierelor muzeu și să-mi imaginez că încă locuim, în aceeași formă, acolo. Cum ar fi…ce s-ar întâmpla…cum s-ar simți…Am auzit că întunericul le provoca spaime Celor de Demult, iar atunci când dau colțul unor străduțe încerc să văd cu ochii lor cum surpriza unor lumini și umbre ar trezi în mine spaime, și în ce fel. De câteva ori, am făcut-o: mi-am lăsat frecvența foarte jos, dincolo de bariere, am ales să pierd controlul. A fost cam ca atunci când alegi să te uiți la un film de groază, nu mulți o fac, sentimentele sunt extreme și totul pare foarte viu, dar foarte înfricoșător, atât de intens încât simplul întuneric al străzii pe care mergeam îmi provoca frisoane. Ancestrală teamă. Adrenalină. Astăzi alegem să le privim în față sau nu. Pe vremuri, am fi folosit poate pastile pentru anxietățile acestea, astăzi însă știm că putem produce orice substanță doar prin activarea metabolismului propriu, nu ne mai lipsește nimic. Sau…?
Am mai mers și altădată în același cartier. Era primăvară, mi-am ales același program mental, de data asta pe timp de zi, fără anxietăți și fără întuneric. Aveam parfum de magnolii în nări înaintând printre curțile sălbatice, a trebuit să evit pe alocuri grupuri de vrăbii care-mi vorbeau altă limbă, numai ca să nu le deranjez jocul în soare, am făcut asta pentru micile ființe…și am rămas și eu o vreme purtându-mi pașii pe piatra cubică, ascultându-le rezonanța. Verde, și soare, un aer proaspăt în tot acest labirint de cărămizi deșirate ca ghemurile de lână pe asfalt, casele goale, aveau toate o familiaritate în mine. Am mai fost acolo, am mai fost. Am mai simțit astfel, nu mai știu. M-am bucurat de un eu pe care-l port sub piele și care respiră aerul vremurilor de demult, mai intens decât azi, când alegem ce să simțim.
Azi, azi…când împlinesc 149 de ani, mă minunez la fel de mult de lume și de mine precum m-aș fi minunat odinioară, dacă o clipă, doar o clipă, aș fi privit din oglindă în oglindă peste veacuri.
Sursă foto cover aici.