Videoclipa celor de la Robin and The Backstabbers pentru melodia Sat după Sat a apărut în 2014, ca parte a proiectului “România la CERN în 2015”, dezvoltată de Luno. Dacă nu știți care-i faza exactă cu CERN-ul, e posibil să nu știu nici eu suficient pentru a oferi explicații elocvente, dar Sorin Badea sigur știe, așa că ne-am acoperit.

Acuma, vin eu aici să vă vorbesc din perspectiva non-științifică a treburilor, printr-o lentilă pur subiectivă, de ochelari cu dioptrii mici, pe care-i folosesc doar când stau mult la calculator, adică aproape zilnic. Și să vă conving să trăiți clipul cum vreți voi, cu ochii minții, ai sufletului, cu dioptrii sau nu, fiecare, nu fiecăruia, după nevoi. Pentru că cine zice zice prost că la noi nu se fac chestii faine ca la ei, că iarba nu-i așa de verde și, în plus, vacile lor sunt mai fericite la păscut decât ale noastre, atât de tare satisfăcute că se fac și mov de fericire. Dar nu-i chiar așa. Pe lângă faptul că sigur are și Elveția faliții ei, ce ține de creativitate, de suflet și de imaginație n-are neapărat granițe cu Germania sau Franța, sau n-are granițe deloc.

Așa că Robin and The Backstabbers, sub coordonarea artistică a lui (nu Feneșan, de data asta) Andrei Fântână, au luat câteva versuri frumoase, două mașini vintage, o cameră video RED Epic M Dragon (foarte posibil, informația mi-a parvenit după câteva scroll-uri prin comentarii) cu color grading LUT-ul DK79-LOG (idem sursă), o bucată de câțiva kilometri de autostradă nou-nouța pe vremea aia, undeva între nicăieri și niciunde (nu offence Turda&Gilău) și un câine adorabil și au făcut o splendoare vizuală de 2 minute și 47 de secunde. Care se concluzionează în linie cu proiectul mai sus menționat, într-o formă metaforică și computer generated tare frumoasă. Premiul pentru cel mai expresiv, adorabil și talentat actor în rol secundar îi revine lui Câine, al cărui soartă mi-e teamă că rămâne singurul mister al videoclipului. Înainte să văd finalul, date fiind primele minute în care ni se dezvăluie și identitățile particulare (sic!) ale șoferilor, am sărit hop țop la concluzia unei simbolistici de domeniul fabulei, în care animalul este mai viu și mai prezent decât imaterialul om.

Dar, la final, am rămas cu o îndoială și cu o întrebare care mă bântuie și acum, asemenea experienței pe care am trăit-o cu filmul Somewhere in Time (cine a cumpărat ceasul?), și anume – cum rămâne cu câinele?!?

Aștept sugestii și un umăr pe care să plâng. Că și după ce am văzut prima oară Titanic mama încerca fără succes să mă liniștească că Leo e bine mersi.