La începutul săptămânii am lansat ultima temă a celui de-al cincilea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: “La metrou, i-am auzit vocea. M-am întors și…” – continuă povestea.

Concursul se încheie duminică, 17 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineața de luni, 18 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

La metrou, i-am auzit vocea. M-am întors și… da, era el, iubitul meu din tinerețe, împreună cu trei copii: o fetiță mai mare și o fetită și un băiețel mai mititei. Cei mici păreau de aceeași vârstă, dar nu semănau deloc, să fi fost totuși gemeni? Ce interesant, mă gândeam în timp ce îi studiam cu coada ochiului, pe vremea când el și cu mine ne jucam de-a întemeierea unei familii, tot timpul îi spuneam că aș vrea să avem gemeni, o fetiță și un băiețel. O vorbă aruncată undeva în univers a plantat sămânța unei dorințe și s-a materializat în ceva la care mă uitam cu mare drag acum.

Erau atât de frumoși împreună, nu auzeam ce vorbeau, însă cei mici povesteau cu însuflețire ceva ce îi amuza teribil pe ceilalți care râdeau cu gura până la urechi. Nu îmi puteam lua privirea de la ei, îmi doream să fiu observată însă totodată îmi era teamă.

Deși relația noastră s-a încheiat cu 15 ani în urmă, în inima mea va avea întotdeauna un loc foarte important. Povestea noastră a durat 7 ani în care am locuit împreună iar o bună bucată din viața noastră am știut totul unul despre celălalt. Structural, eram foarte diferiți însă la 20 de ani nu învățasem încă să mă accept așa cum sunt. Îmi doream să mă integrez, să mă căsătoresc și să am copii. Nici acum nu înțeleg cum, totuși, timp de 7 ani, nu am făcut-o. Cred că inconștientul și-a făcut foarte bine treaba.

Așadar, drumul nostru s-a bifurcat brusc, când eu am decis că e momentul să încep să mă accept așa cum sunt. Știam că e momentul să îi permit lui să aibă ce își dorea după cum și eu îmi doream să încerc să revin la cine eram.

La momentul respectiv a părut că nu îmi înțelege foarte bine punctul de vedere însă imaginea pe care o aveam acum în fața ochilor îmi dovedea că nu mă înșelasem. Îmi doream foarte tare să vorbesc cu el însă îmi era și teamă. Dacă mă ura? Dilema s-a rezolvat de la sine când a ridicat ochii și m-a văzut. Am respirat ușurată când am citit pe fața lui că se bucură că mă vede. Ne-am îmbrățișat ca niște vechi prieteni.

Am ieșit împreună la o cafea și am depănat amintiri. I-am mulțumit pentru momentele frumoase pe care mi le-a oferit de-a lungul anilor petrecuți împreună. I-am mulțumit pentru că în lumea în care am fost bombardată cu “nu ești în stare”, el a avut răbdarea să îmi arate că, deși nu am niciun pic de talent, cu multă muncă pot reuși. I-am mulțumit pentru zecile de ore petrecute cu mine în poligon ca să mă învețe să conduc. I-am mulțumit pentru toate mesele de prânz sacrificate ca să strângă bani să îmi cumpere un lucru pe care mi-l doream. I-am cerut iertare pentru când am țipat la el că își lăsa șosetele împrăștiate prin casă, foarte târziu mi-am dat seama cât de neimportant e. I-am cerut iertare pentru că nu i-am oferit mai mult timp cu copiii lui.

Mi-ar fi plăcut ca toate astea să se fi întâmplat cu adevărat. Mi-ar fi plăcut să îi pot mulțumi și cere iertare. Nu am făcut-o niciodată. Nu îl mai văzusem si nu mai vorbisem cu el de foarte mulți ani când, pe 1 martie, mama m-a sunat și mi-a zis scurt: “A murit Laur!”.

În loc să ieșim la o cafea și să depănăm amintiri, am fost să îi aprind o lumânare.

Nu i-am văzut niciodată copiii râzând și simțindu-se bine împreună, am cunoscut-o doar pe fetița cea mare la căpătâiul tatălui ei mort.

Au trecut două săptămâni, am început să port inelul pe care mi l-a dăruit de un Crăciun si pe care nu l-am mai purtat de mai mult de 15 ani. Din când în când mă uit la el și îmi amintesc cum, într-una din dățile când ascultam muzica rock cu volumul la maxim, s-a uitat pe geam și s-a întors către mine și a zis foarte serios: “OMG, văd o mulțime de vecini care și-au făcut bagajele și pleacă din bloc.”