Se întâmpla prin post-revoluţionarii ani ’90 într-un Bucureşti atât de agitat, încât şi azi mă mir cum de n-a murit de infarct bietul oraş situat în epoca micilor combinaţii, afacerilor pe genunchi, schimbului valutar stradal, în epoca glorioasă a importurilor cu sacoşa din Turcia, a ţigărilor la bucată, a cupoanelor misterioase vândute şi răs-vândute, pe când pe bulevardele cu trotuare pline de tarabe cu casete audio şi chiloţi circulau autobuze cu burduf, iar în unele magazine de pe calea Victoriei manechinele erau vii. Pe vremea aceea, ieşitul la restaurant pentru un student de rând se putea produce doar în câteva situaţii foarte clare: în ziua de bursă, în ziua în care ieşea o combinaţie gen „mi-a dat un arab 50 de parai că i-am vândut maşina” sau „m-au angajat unii să umblu îmbrăcat pe stradă într-un iepuroi roz”, dacă te învârteai într-un anturaj de prieteni cu părinţi ce apăreau la ştiri sau aveai gagică cu bani. Trebuie să recunosc deschis că m-am aflat în toate aceste ipostaze în vremea aceea, plus încă altele mult prea de nişă pentru a fi date ca exemplu general.

Prima cârciumă la care te gândeai să ieşi cu prietenii atunci când se aliniau planetele financiare era Shorley, un stabiliment aflat prin dosul Politehnicii, plecat de la câteva mese şi ajuns în anii de glorie să ocupe o clădire cu două etaje, trei terase şi vreo două trotuare. La Shorley clienţii erau pe categorii: astfel, existau separeuri pentru arabi de succes, pentru interlopi locali, pentru politicieni în ascensiune şi pentru prosperi oameni de afaceri cu standuri în IDM. Restul poporului se bătea – la propriu – pe câte o masă, iar dacă aveai ghinionul să nimereşti una în capătul trotuarului drept ce dădea într-un soi de depou, atunci te aflai la mai bine de 150 de m de headquarters, ceea ce pe româneşte însemna că dacă uita chelnerul să-ţi aducă sarea, îi lua cam 10 minute dus-întors să facă această acţiune. Meniul de la Shorley era variat şi asezonat cu posibilităţile fiecăruia. Cordon bleu-ul cu cartofi prăjiţi era piesa de rezistenţă, deşi înclin să cred că nu era tocmai o regulă. Nu-mi aduc aminte mare lucru din mâncarea de acolo, ceea ce ştiu e că nu m-am îmbolnăvit niciodată şi că, de câte ori plecăm de acolo, mă simţeam plin şi mândru de ispravă.

O altă cârciumă celebră pentru studenţia mea a fost La Cătălin. O terasă de pe Ştirbei Vodă, cu viţă de vie şi feţe de masă cu pătrăţele roşii. La Cătălin era locul de întâlnire al artiştilor urbei din vremea aceea: actori, scenografi, pictori, ziarişti, printre care şi noi aspiranţii. Cârciuma avea vara o atmosferă boemă absolut sublimă, se făceau glume de la o masă la alta, se trimiteau sticle cu vin, se discuta aprins, se cânta, iar spre dimineaţă se adormea cu capul pe masă. La Cătălin nu era chiar simplu să găseşti masă fără rezervare, dar cum nu aveai ceva mai bun de făcut, stăteai şi aşteptai în stradă să se elibereze una, timp în care cu siguranţă găseai un amic care să te invite la el la masă. Locanta, pe lângă compania aleasă, era celebră pentru micii uriaşi, suculenţi şi extrem de gustoşi şi pentru ceafa de porc mare cât o farfurie. De cum dădea amiaza, până târziu în noapte, Cătălin alerga printre mese cu farfuriile pline, desfăcea sticle de vin una după alta şi mai avea timp să mai stea pentru două vorbe la câte o masă. Aşa a făcut istorie în vremea aceea şi aşa m-am întovărăşit eu şi prietenii mei cu şpriţul rece şi nesfârşit.

Papillon – cârciuma de poveste, o covercă construită vis à vis de Academia de Teatru şi Film, unde niciodată n-am ştiut cum pot intra 150 de oameni într-un spaţiu de 80 de metri pătraţi cu tot cu bucătărie. Toată lumea ţinea pe câte cineva în braţe, timp în care, peste capetele înfometate, zburau farfurii cu ciorbă de fasole şi cârnaţi cu varză. În Papillon se mânca pe datorie, se bea cu buletinul şi se împărţea o ciorbă la şapte oameni. Ziua de bursă era ziua în care Papillonul îşi umplea visteria şi ştergea datornicii de pe caiet cu creionul. Mirosea tot timpul a fum de ţigară amestecat cu mâncare şi spirite încinse, aşa încât, de câte ori ieşeai de acolo, purtai în tine un miros inconfundabil ce dovedea că ai mâncat şi în ziua aceea. La intrare în cârciumă pierdeai cinci minute doar să saluţi pe toată lumea, căci fiecare se cunoştea cu fiecare, iar dacă unul avea bani însemna că au toţi, aşa cum un vin comandat era poştit până la ultima picătură. Acesta era Papillonul, acelea erau vremurile, aşa eram noi.