La începutul săptămânii am lansat prima tema a celui de-al șaselea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: „Ești ceea ce gândești” – ce ești?”
Concursul s-a încheiat azi, 24 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineața de mâine, 25 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Indiferent că este în stomac sau în minte, faptul că se află acolo mă definește. Ești ceea ce mănânci, carnivor, ești ceea ce gândești, un nemernic. În contextul în care gândurile te definesc, pot spune, matematic vorbind, că sunt cea mai oribilă persoană din lume și că ar trebui să fiu închisă într-un institut. Nu aș merge atât de departe încât să spun că sunt un pericol pentru omenire, nici chiar pentru pisica vecinului. Conform gândurilor sunt un om rău, dar datorită capacității mele de nu a înainta acțiunile în direcția respectivă sunt un om bun. Un stoicism rudimentar al omenilor urâcioși.
Merg pe stradă duminică după-amiază de la cumpărături, singură. E plin de oameni la o asemenea oră. E și cald afară, și-au scos părinții tineri, mai că de vârsta mea, copiii la joacă. Am 22 de ani. Nu vreau să trec pe acolo, nu vreau să mă vadă nimeni cum îmi car cumpărăturile ca o mimoză plouată. Aș putea fi într-o relație, aș putea să am o slujbă mai bună. Numai că n-o fac. Voi sunteți fericiți, eu nu sunt, dar pot. Vreau să merg totuși prin parc să economisesc timp pentru drumul spre casă. O s-o fac, o să îmi înghit nodul din gât, poate chiar o să-i salut. Da, nu putea fi atât de rău. Sunt o persoană capabilă, pot să fiu fericită. Numai că n-o fac. O să intru prin parc.
Un copil deja se apropie de mine. Are mâinile unsuroase de la înghețata care-i curge printre degete. Mai sunt câțiva pași. Îi pun piedică, iar apoi își scapă înghețata. Plânge cu lacrimi de crocodil. Mai are și-un cucui la cap de la dalele îngustei alei pe care trecem. Se apropie părinții copilul pe care, aparent, îl cheamă Cosminel, Cosmin, mă rog. Trebuie să mă întorc să-l ajut înainte să vină părinții lui. Îl ridic în picioare pe mucos, la propriu, îi șterg lacrimile cu mâneca pe care mi-o umple de salivă. Bine jucat. Părinții nu-și dau seama că eu sunt vinovatul aici, de-asta am și dat rapid vina pe “trotuarele astea proaste de la noi”. Mi-au mulțumit că le-am ajutat fiul și că le pare rău că mi-au întrerupt plimbarea agale (cu prazul din desagă) prin parc. Îmi spun că sunt o persoană bună. În drum spre casă o să mă opresc să-mi cumpăr o gogoașă cu ciocolată drept premiu Nobel pentru pace.
Sunt sigură că acum vreau s-o iau acasă prin parc.
