La începutul săptămânii am lansat cea de-a doua temă a celui de-al șaselea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: “Ești ultimul om de pe pământ. Cum arată o zi din viața ta?“
Concursul se încheie duminică, 31 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineața de luni, 1 aprilie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Mă trezesc brusc în vuietul alarmei și al luminilor roșii. E 6:43 AM şi deja am o problemă. În sectorul Y34 s-a activat un senzor. De ce?! Habar n-am. Nu prea avea ce să mişte pe acolo. Praf, moloz, ruine şi multă radiaţie, sectorul face parte din întinderea pustie care odinioară fuseseră oraşul Pariş şi nordul Franţei.
După câteva minute aeroglisorul meu survola zona. Aparatele nu indică nimic special, doar senzorul activat pâlpâie într-un colţ de ecran. Trebuie să cobor. Soarele străluceşte fantomatic printre norii de praf dar la sol vântul răscoleşte totul şi vizibilitatea este precară. N-am încotro, dacă nu opresc alarma, sunetul ei enervant va fi fondul sonor al întregii zile. Bineînţeles că e un fleac: una dintre plăcile metalice care învelesc baza antenei s-a desprins şi praful radioactiv măcina acum un circuit. Izolez zona, aspir reziduurile, verific circuitul care din păcate nu mai poate fi salvat. Altul la rând! Un senzor în perimetrul acela e cvasi inutil, dar să îl las aşa inoperabil ar însemna lene iar conştiinţa mea ar lua-o razna. Oricum piesele de schimb sunt atât de multe încât dacă toată reţeaua ar pica aş putea să o înlocuiesc de vreo zece ori cap-coadă.
Miezul zilei mă prinde pe drumul de întoarcere. Fac un ocol. Survolez Alpii, apoi cobor până la Mediterana. Îmi place să mă aventurez dar nu notez asta în jurnal. Motivaţia pentru plimbarea de azi o să fie că… mda, nu știu, văd eu. Prind o spărtură în pătura norilor şi cobor până aproape de apă. Valurile se tălăzuie liniştite, azi furtunile sunt deasupra Saharei. Trec pe deasupra a ce au fost la un moment dat Sicilia, apoi Albania, Grecia. După topirea gheţarilor, nivelul tuturor mărilor şi oceanelor a crescut, apa înghiţind toate oraşele de la ţărm. Mediterana s-a unit cu Marea Caspică, apa acoperind peninsula Balcanică, o parte din Turcia, jumătate din România, Moldova, sudul Ucrainei. Alpii, Carpaţii sunt munţi de coastă, la fel şi Caucaz. Iar asta e cam peste tot. Catastrofele climatice au obligat populaţia să migreze către interiorul continentelor spre nord, refugiindu-se în zone pe care le credeau în siguranţă. Au urmat apoi conflicte regionale şi mondiale, unele rezolvate nuclear. Câţiva temerari au hotărât că omenirea cu ce are ea mai bun ar trebui să se mute pe Lună şi pe Marte, alţii au mers mai departe şi au pus bazele unui program de colonizare a unei planete îndepărtate, foarte asemănătoare Terrei. Au luat cu ei o parte din zestrea de seminţe de la Svalbard, oricum depozitul îl mutaseră în Antarctica şi îl îmbogăţiseră cu celule, ouă şi embrioni. Paza lui cade tot în grija mea. O dată pe lună fac un drum până acolo: control de rutină. Practic existenţa mi se împarte între cei doi poli: Nordheim şi Sudheim cum îmi place să îi numesc mai poetic decât denumirile oficiale NP-01 şi SP-01. Nu e ziua aceea aşa că mă întorc la bază.
E 3 PM şi ceva când ajung. Fox mă întâmpină dând vesel din coadă. “Ce-i mă, băiatule?! Las’ că mai târziu ne băgăm la un alergat pe culoarul circular.” Ecranele s-au potolit. Trec în jurnal datele de azi şi reparaţia. Mi-e foame aşa că desfac o cutie cu sintetic, azi cu gust de spaghete bologneze. Fox primeşte nişte bulete. Mâncăm o dată pe zi. E suficient. Alergăm cum i-am promis iar duşul de după ne relaxează pe amândoi.
Seara mă prinde cu un pahar de whisky în mână şi cu Simfonia a7-a a lui Beethoven în urechi. Fox doarme la picioarele mele. Ceasurile de prin staţie arata 9:33 PM, chiar dacă acum e irelevant. E noapte polară şi cerul care se vede prin cupola observatorului este brăzdat de irizările fantomatice ale nordului. Radiaţia din atmosferă colorează ireal totul iar dansul frenetic al luminilor e aproape hipnotic. Îmi place partea asta a zilei când mă pierd urmărind cerul, ascultând muzică şi visând oi electrice. Eu şi Fox. Chiar dacă de curând am aflat că şi eu sunt un replicant la fel ca el, nu mă deranjează. Aici suntem unici, paznicii solitari ai Pământului.
Un text atat de volatil si atat de plastic nu am mai citit de mult.Felicitari!