De călătorit, oamenii au călătorit încă din Antichitate, din motive diverse. Dar călătoria de plăcere, de relaxare e o invenție destul de modernă, consecință a revoluției industriale care a dat și mijloacele de a călători mai ușor: tren și vapor. Înainte de asta exista, începând cu secolul XVII, Marele Tur. Tinerii din familii bune plecau într-o călătorie prin Franța, Italia, Germania sau Elveția, pentru a-și completa educația.
Țările Române nu se aflau pe itinerariilor obișnuite ale călătorilor. Din contră, străinii ale căror jurnale de călătorie le puteți găsi publicate la editurile Humanitas sau Polirom nu ajungeau în orașele românești din dorința de a se relaxa sau de a cunoaște spații noi. Ingineri, jurnaliști, soții de agenți diplomatici, orientaliști, economiști ajungeau în orașele românești având o misiune specifică. Cei mai numeroși călători străini în Țările Române au fost englezii și francezii.
De multe ori, pentru că acești călători considerau cei de acasă cunoșteau prea puțin despre aceste ținuturi ale noastre, descriau cu multe amănunte tot ceea ce li se părea că ne este specific în jurnalele lor de călătorie. Adeseori acest specific însemna amestecul de Orient și Occident, presărat cu diverse anecdote.
Cromatica vie a costumelor de surugiu i-a adus aminte de indieni unui chirurg american. James Oscar Noyes a servit în armata otomană și descria surugii așa: „trei valahi cu părul lung, cu aceleași culori ca și indienii Choctaw, cu pălării turtite și șube din piele de oaie aruncate pe umăr”. Nicidecum nu semănau cu echivalentul lor american și anume vizitii de pe poștalioanele ce străbăteau câmpiile dintre orașele americane.
Florence Kate Berger și-a urmat soțul, Charles Berger, în România pe durata iernii din 1869-1870. Florence găsește moravurile și cutumele bucureștenilor mult prea libertine și descrie orașul astfel „Babilonul apocalipsei, femeia în roșu, cu literele arzând pe frunte”. Dacă bărbații erau percepuți ca având un șarm natural, aptitudini diverse și educație, femeile îi păreau machiate excesiv, îmbrăcate mult prea pompos și cu gesturi mult prea seducătoare. Fix acest capitol este si explicația pentru titlul volumului său, un Bucuresti hedonist, al plăcerilor trupului: A winter in the City of Pleasure, or Life on the Danube. Însemnările sale de călătorie se încheie cu o suită de doine culese și dedică un capitol întreg unei înmormântări boierești.
Virgil Doze aseamănă orașul Iași și Moldova cu regiunea Flandrei și consideră că tinerii educați la Paris erau cei care aveau misiunea de a schimba viitorul Țărilor Române. Epigramistul Doze era mult mai interesat de aspectele politice ale principatelor române, așa că nu s-a lăsat prea mult furat de frumusețea peisajului. Cartea sa Un mois en Moldavie seamănă mai mult cu o carte de istorie decât cu un jurnal de călătorie.
Publicistul Felix Martin a ajuns în România în 1871, după încheierea războiului franco-prusac. Colecta de donații materiale pentru soldații francezi și folosește cuvântul hasmannizare pentru a descrie tentativele de modernizare a orașului Galați.
Ulysse de Marsillac, un francez poposit pe meleagurile românești la jumătatea veacului al XIX-lea și asimilat integral societății bucureștene în cei 20 de ani petrecuți aici, vedea Bucureștiul ca pe o „imensă panoramă ce reflectă până în zare cupolele metalice, întortocheate și capriciile arhitecturii sale, atât de dezolantă pentru iubitorul de simetrie și atât de obositoare pentru pietonul care rătăcește prin acest labirint”.
În 1866, Baronul Adolphe d’Avril, diplomat și om de litere, a fost numit consul general la București. Lucrarea lui, De Paris à l’Ile des serpents à travers la Roumanie, la Hongrie et les Bouches du Danube, a fost publicată folosind pseudonimul literar Cyrille și prezintă călătoria din Franța până în zona Dunării ca fiind un parcurs între Europa și Orient, Românii erau văzuți ca unul dintre popoarele Europei Orientale. Pe harta mentală a lui d`Avril lucrurile erau clare: Țările Române erau parte din Orient.
Printre călătorii străini ce au ajuns prin Țările Române au fost și pictori. Unii dintre aceștia sunt autorii portretelor pe care le putem vedea azi la mezaninul Muzeului Național de Artă. Multe dintre aceste portrete par stângace, fapt pus pe nedrept pe seama unei lipse de talent a artistului. Un articol din 1844, publicat în Albina Românească și numit „Portretul damelor”, ridică o întrebare revelatoare: „Oare di ce portretele damelor sînt așa rar asemănate cu originalul? Pentru că zugravii găsesc greutăți cu una ca cu toate.” Ei bine, aceste „greutăți” erau gusturile comanditarului, care ținea să fie imortalizat după propriile criterii estetice.
Despre cum doreau boierii și boieroaicele să fie pictați în portretele comandate artiștilor străini, despre imaginea Bucureștiului și a țărilor române din litografii, jurnale, acuarele, fotografii, vă invit să povestim mai mult din 11 aprilie, la cursul de la Fundația Calea Victoriei, Bucureştiul de altădată prin ochii călătorilor străini.
Roxana Coman, istoric
