Mie niciodată nu mi-a plăcut foarte mult U2. N-am avut ocazia să învăț să ascult trupa asta de mic și nu am rezonat cu ea niciodată. Adică mă bucur de câteva piese clasice de-ale lor în momente cheie ale zile. Mă refer, bineînțeles, la ale nopții. Dar altfel nu am avut răbdarea să stau s-o ascult cu adevărat. Până acum vreo zece ani. U2 cântă din ’76 și primul album care pe mine m-a prins cu adevărat a fost abia No Line On The Horizon, din 2009, așa că pe el l-am ales ca reprezentativ de la băieții ăștia, evident, din nou într-un mod subiectiv.
No Line On The Horizon este al 12-lea lor album de studio, apărut după o pauză de cinci ani și produs împreună cu Brian Eno. Albumul a fost înregistrat în Fez, în Maroc, ceea ce bănuiesc că le-a fost de bun augur din moment ce ajunseseră înainte de lansare pe la vreo 50-60 de cântece scrise pentru el. S-a dovedit a fi un album de succes, în principiu, ca vânzări. Turneul de promomovare, în schimb, numit U2 360 a fost evenimentul de acest gen care a făcut cei mai mulți bani din istoria muzicii, vreo 736 de milioane de dolari. Dar nu asta e atât de important aici. Sper numai că dacă sunteți cumva în situația în care eram eu în ceea ce privește formația, să vă ajute și pe voi la schimbarea percepției, poate. Cine știe?! Oricum, enjoy!
Ma bucur, Matei, ca-mi impartasesti dragostea pentru acest album despre care am scris și eu in revista:)