Prin lumea virtuală prin care ne învârtim de voie sau de nevoie cu toții, s-a iscat un soi de iureș ( fenomenul nu actorul) în ultimele săptămâni legat de roșia națională. Românească, cum ar veni. Un domn de pe la guvernare a zis nu știu ce, alți au făcut un studiu și au arătat că nu e cum a zis el… în fine, o chestiune încurcată, un fel de luați labele de pe roșiile noastre. Am urmărit tot tămbălăul, n-am înțeles nimic dar în rest am ascultat cu plăcere, mai ales că nu sunt în țară. Sunt plecat cu ceva treabă dar ca orice român scăpat peste hotare și cu plăcere. Mai un muzeu, mai un tur culinar, mai o galerie de artă contemporană unde zgâiești ochii, doar-doar dai peste vreun artist român să-i faci poză la etichetă cu telefonul și să o pui mândru pe Facebook. Apropo de asta niciodată n-am fost mai mândru de puterea de vandalizare a românului cum am fost acum vreo patru primăveri la Paris. Mă duceam destul de împleticit spre Pompidou după un prânz prelungit stropit din plin cu Chablis. Nu prea aveam chef dar soția mea  voia musai să vadă nu știu ce expoziție a unui artist american de origine japoneză stabilit la Roma. In fața clădirii ăleia ciudate cu multe tuburi pe ea, care dacă ar fi fost în București ar fi iscat scandal între puritani cum că nu cadrează, se află atelierul sculptorului  oltean. Pe clădirea respectivă scria de ani buni cu litere maro pe un zid alb –  ATELIER BRANCUSI – exact așa, „artist français d’origine roumain.”  Ei bine, în după-amiaza cu pricina, un Dorel naționalist dar cult, a pus cu șpraiu’ de vopsea diacritice. În după-amiaza aceea în buricul Parisului a exista un atelier BRÂNCUȘI. Mi s-a părut o corectură atât de sinceră și atât de potrivită încât a suplinit zeci de ani de neputință și mai ales lipsă de interes. În sfârșit vreo doi ani mai târziu după acea acțiune de guerrilla s-au adăugat diacritice și oficial.  Dar nu de cultură voiam eu să scriu, căci cultura, după cum bine ne putem da seama, nu se mai poartă, ci de Solanum lycopersicum, adică roșia, tomata, pătlăgica inclusă din ce în ce mai des în discursurile populisto-naționaliste. Discursuri care la drept vorbind sunt slabe, slabe de tot, adică… așa ca o poezie in iambic compusă de un școlar de la a IVa D. Ar trebui să meargă mai adânc, să vină cu exemple personale, să lăcrimeze poporul, să devină nostalgic și melancolic, numai bun de vot. Ceva de genul: „roșiile noastre un gust și o textură de nu există nici măcar ceva apropiat în alte culturi. Italienii sunt cel mai aproape dar tot înseamnă vreo sută de kilometrii în spate. Poate că n-avem brand de țară, poate că mașinile noastre sunt franțuzești și nu se compară cu alea nemțești, poate că bulgarii sunt mai buni ca noi la fotbal, poate că Eminescu n-a fost Pușkin, poate că tot ce ne-au învățat la școală despre cât de bogată e țara noastră  nu e cel mai adevărat lucru, sunt altele mult mai bogate…, dar la roșii nu ne bate nimeni. Garantat! Sunt alea de Maglavid mai ceva ca minunea lui Petrache Lupu. Mari cât o inimă de bou bătrân tras o viață la jug și bune de-ți vine să pupi pământul din care au ieșit. Le mănânci ca pe trufe, combinate la orice: crude, sparte în mână, peste pâinea din țăst, tăvălite în ceaun cu un pui fraged de curte, coapte și pângărite de ardei iute… oricum. Zic de aste de Maglavid că astea îmi vin mai repede în minte dar sunt tot felul – de Alexandria, de Călărași, de Babadag, de Vâlcea, de Fălticeni, etc. Dragilor, dacă m-ați pune pe mine, beți fiind, președintele Românei eu asta ași pune pe steag – o roșie, un caras și-o fereastră deschisă ( și sâc, n-o să vă zic acum care e treaba cu carasul și cu fereastra deschisă). Eu cred că Warhol n-a făcut turism prin România că ar fi lăsat dracu Cambell’s Soup și ar fi făcut Maglavid Soup.” Și tot așa până când ar ieși lumea în stradă pentru a boicota roșiile de import, așa cum taximetriști boicotează Uber-ul. Tristul adevăr al oricărui discurs naționalist este că intenționat nu are legătură cu adevărul.  Din păcate roșiile naționale ce ajung pe galantarul piețelor și mai apoi pe mesele mușteriilor conțin mult mai multe substanțe chimice decât majoritatea celor de prin Comunitatea Europeană. Se pot compara la ingrediente de sinteză doar cu cele turcești. Dacă vă roade curiozitatea, dați o tură prin Popești- Leordeni pe la serele ce în curând vor aproviziona Bucureștiul și vă veți minuna de bidoanele pline cu chestii științifice ce sunt folosite la sporirea producției. Sezonul roșiilor adevărate în România e atât e scurt că l-am putea pune alături de sezonul de pescuit crabi în Marea Nordului și sezonul de împerechere a porcilor de Guineea. Mijlocul lui iulie până la mijlocul lui septembrie. Roșiile adevărate sunt disponibile doar dacă ți le pui singur, undeva într-o curte ferită sau dacă mai ai rude la țară care le pun pentru consum propriu. Sezonul răsadurilor a început. Vă puteți apuca de plantat, care pe unde poate, acum e momentul dacă chiar vreți să știți ce gust mai are o roșie românească. Acum două săptămâni am condus 300 de kilometri (dus) până la Carcaliu pentru a săpa grădina. Nu mai sunt oameni care să muncească iar ai mei au o vârstă.  Combustibilul până acolo a fost de trei ori mai scump decât era acum câțiva ani un om la săpat. Ca să nu mai zic că mi-au luat și carnetul organele vigilente.  Am un prieten arhitect care s-a apucat să crească roșii la o curte spre Fundulea. Face naveta pe autostradă, sapă, plantează, plivește, udă după care se întoarce la birou. Nici pe acolo nu mai sunt oameni care să dea o mână de ajutor. E drept vara face spectacol cu roșiile, mergem la el mai mult decât la cinematograf pentru că face degustări. Degustări, da… ca la vin, cu câte cinci-șase soiuri odată. Pe culori – galbene, roșii, mov, portocalii, roze, violet… stropite ușor cu ulei virgin din țara lui Platon…. Stăm așa sub clarul de lună de pe lângă defuncta Piață Matache și degustăm la roșii… și la vin.

Da, România ar putea face carieră din roșii pentru că sunt senzaționale dacă sunt plantate și crescute cu responsabilitate. Dar nu mai sunt oameni. Ori sunt bătrâni, ori n-au chef de muncă pentru că trăiesc bine mersi din banii de asistență socială. Iată marele adevărul omis din orice discurs naționalist. Am face treabă dar cu cine? Pământ e, semințe am mai moștenit de pe la bunica, piață ar fi… doar că cei care s-ar putea ocupa,  plantează de ceva timp pe alte meridiane. Dacă se vor mai întoarce vreodată la săpat pământul din care se trag, e greu de spus. Eu unul cred că nu, trenul asta s-a pierdut definitiv acum 5-6 discursuri naționaliste în urmă. Așadar dragi compatrioți, oameni de birou, hipsteri, pictori, bicicliști, realizatori de radio, IT-ști, șoferi de Uber, vânzători la hipermarket-uri, ONG-iști, copywriteri, influenceri, social-media specialiști, brokeri, fregani, poeți de crâșmă, designeri, PR-iști, fashion designeri, hair-styliști, consilieri, life coacheri, psihologi, antrenori de pilates, troli, jurnaliști, actori, pianiști, tromboniști, vatmani, jandarmi, protestatari, balerini, barmani, barista (nu știu pluralul), maseuri, depanatori, somelieri, stewardese, bodyguarzi, crupieri, cofetari, stomatologi, antropologi, ergonomiști, kinetoterapeuți, curatori, iluzioniști, mașiniști, bone, curieri, asiguratori, pariori, apucați-vă care pe unde puteți de plantat, mai la colțul blocului, mai pe terenul ăla de l-ați cumpărat ca investiție lângă oraș și stă degeaba, mai în grădina aia fancy japoneză care vă toacă nervi, mai într-un ghiveci mare la birou, oriunde. Iar dacă nu știți cum, sunt sigur că există pe site-ul Ministerului de specialitate instrucțiuni clare pentru izbânda roșiei naționale.