Stewardesa mă întreabă dacă mai vreau ceva de bătut. E o femeie masivă, cu un chip plăcut şi prietenos, tipic femeilor din nord, şi care lasă cu uşurinţă, atunci când o refuz, să-i scape un zâmbet ce-i pune în evidenţă dantura perfectă. Cu o eleganţă desăvârşită, pasărea de metal se înclină pe o aripă şi mă lasă să admir frumuseţea unei ţări ce de sus pare decor de film. „Acasă”, ăsta e singurul gând ce-mi stăpâneşte mintea golită de rebuturi în timpul absenţei mele. Îmi pun căștile pe urechi, playlistul cu jazz de drum și mă cufund într-un somn plăcut. După 4 ore de zbor: România.

O serie de întâmplări, a căror înlănţuire este atât de ciudată şi încurcată încât cu siguranţă aş plictisi cititorul, mă fac să stau faţă în faţă cu un microbuz pe care stă scris: Bucureşti – Brăila. Îl privesc încruntat ca şi cum m‑aş afla în faţa destinului, având două minute să hotărăsc dacă îl urmez sau nu. El, microbuzul, este singurul mijloc ce mă poate duce acolo unde doresc neapărat să ajung. Nu mai chibzuiesc, mă urc. Mă aşez pe un scaun a cărui micime şi rigiditate mă face să mă întreb ce o fi fost în mintea celor de la Mercedes-Benz când au inventat asemenea vehicul.

Mi-e foame, dar trăiesc cu speranţa că voi găsi pe drum ceva decent de mâncare. Lângă mine se aşează un individ. Are peste 100 de kg, chel, faţă negricioasă, şosete albe, papuci de plastic, maiou fără mâneci, geacă de fâș, iar atunci când ridică mâinile să se întindă în „confortabilul” scăunel, eliberează un miros ce mă face să-mi doresc să nu fi mâncat niciodată în viaţa mea. Scene din „Cel mai iubit dintre pământeni” îmi trec prin faţă şi pentru câteva clipe mă panichez. Într-un final îmi aduc aminte că undeva, în buzunarul personalităţii mele de jeans, am un simţ al umorului ce mă face uneori să savurez până și cele mai ciudate situații.

Coliba pe patru roţi demarează. Este plină ochi. În faţa mea doi sudori cu sudori la purtător, în spatele meu un cuplu cu un copil sugar ce se opreşte din plâns doar în momentele în care biberonul cu lapte îi este introdus în gură. Mă uit la biberon şi la pofta cu care mănâncă bebeul şi în acel moment foamea mă împinge la gânduri necurate cu laptele din biberon. Trei minute mai târziu, când biberonul este gol şi la interval apare sânul mamei, ajung să regret profund gândurile de mai devreme.

Între timp, cei doi sudori din faţa mea desfac două shaorme scoase de te miri unde. Atmosfera lipsită de aer condiţionat devine brusc şi necondiţionat un amfiteatru al usturoiului. Mirosul este atât de pregnant şi de puternic încât ar putea ucide pe loc un batalion de vampiri. Mănâncă şi vorbesc în acelaşi timp, plescăiturile sunt molcome şi aşezate, trădând o satisfacţie gastronomică din gama festin de şosea. Individul în maiou de lângă mine, vizibil iritat la papile de miros, scoate dintr-o hârtie albă de ambalaj un sandwich construit din două felii groase de franzelă, felii de salam Victoria şi muştar. „Dacă mirosurile ar fi aer cald, acum am fi deja dirijabil”, gândesc oprimat de atacul olfactiv şi surghiunit de foamea din ce în ce mai crudă.

Ca să mă desprind de situaţie trag cu greu una dintre perdelele geamului meu şi încep să mă uit pe fereastră. În acel moment ne depăşeşte un Matiz pe care stă scris mare: Vindem şi montăm tablă ondulată. În Matiz coexistă 5 români zdraveni îmbrăcați în niște helănci chinuite, fiecare ţinând în gură un os de pulpă de pui. Imaginea este absolut cinematografică: cei cinci sug de-a dreptul oasele şi privesc inexpresiv, fix în ochii mei, pe întregul parcurs al căznitei depăşiri. Rămân câteva momente uimit de-a dreptul de această apocalipsă aviară, după care mă retrag cuminte înapoi în scăunelul meu. Unul dintre sudorişti a terminat shaorma şi acum, într-un gest suprem de relaxare, se întinde, ţinându‑se cu mâinile de spătarul scaunului, adică foarte aproape de privirea mea. Mâinile mari de muncitor, cu unghii tocite şi pline de ulei pe dedesubt, sunt acum lucioase și hidratate graţie grăsimilor animaliere conținute în abundență de defuncta shaormă.

Încerc să dorm. Nu pot. Jazzul nu ajută pe DN-ul românesc. După două ore sunt imun. Ciudatul vehicul se opreşte iar şoferul, îmbrăcat elegant cu cămaşă în pătrățele şi pantaloni cu dungă, ne anunţă că avem popas. Cobor precum Robinson la vederea insulei. Suntem într-un Lukoil cu restaurant. Pe şofer îl aşteaptă deja pe o masă de plastic o ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiţi şi salată de varză albă. Îl întreb pe chelner cât durează să îmi comand ceva şi îmi spune că 10 minute. Atât are pauza noastră. Renunţ la ideea cu restaurantul şi intru în magazin după sandwich-uri. Au un frigider cu trei tipuri: cu bacon, cu salam şi cu şniţel de pui. Mă hotărăsc pentru şniţel. Caut prin grămada de sandwich-uri şi găsesc unul cu data de expirare cât mai îndepărtată de ziua în care mă aflu. Îl desfac de ambalaj. Este format dintr-o baghetă albă de pâine iar înăuntru dispune de câteva felii de roşii şi un şniţel teribil de alb la culoare.

Muşc… pâinea lăsată în frigider este îmbibată de sucul roşiilor fără gust, umedă şi rece. Şniţelul are ceva din gustul puiului din perioada când trăia. Împreună, combinaţia este de departe cea mai respingătoare pe care am încercat-o în ultimii ani. Îl arunc şi îmi cumpăr stiks-uri. Acum chiar aş da orice pentru shaorma din microbuz. Plecăm. Mănânc sticks-uri şi mă concentrez pe spargerea cristalelor mari de sare lipite pe ele, un joc culinar pervers şi demn de milă. Mă uit din nou pe fereastră şi văd câmpii şi mărăcini de Bărăgan.

Matizul ne depăşeşte din nou, doar că de această dată patru din cei cinci dorm cu capetele lăsate pe spate şi gurile deschise. Pe bord tronează o pungă de plastic în care se mai văd rămăşiţe ale carnagiului aviar. Toată lumea în afară de mine şi şofer (slavă Domnului) doarme. Este siesta. Mai am puţin, o oră şi ajung. De acolo, un taxi, un bac, o maşină şi voi fi în faţa unei mese pline de peşte proaspăt, pui de grădină, vânat şi pâine făcută în casă. Mă uit din nou pe fereastră şi parcă sunt mai optimist. „România nu e o ţară în care să călătoreşti nemâncat” îmi zic, deşi pentru câteva secunde mi-a trecut prin cap să-mi întrerup fraza după primele patru cuvinte…