Pământ,

2099 – 2109

Cei născuți în lumea aceasta, în lumea aceasta vor muri. Egiptenii antici, mitologia greacă, Coranul sau Biblia, spun de mii de ani că din țărână venim, în țărână ne întoarcem.

Ce s-ar întâmpla însă celor care vin din afara lumii noastre? Din altă țărână? Nu ar putea muri decât în afara ei? Pe Pământ nu li s-ar întâmpla nimic?!

*

Dintotdeauna am visat să scriu o carte despre adevăr și minciună, o poveste despre visele pe care oamenii le uită pe măsură ce cresc. Despre întoarcerea fiecăruia la momentul când a sperat prima oară și ce s-a întâmplat apoi, de ce a devenit altă persoană. O carte în care cuvintele trebuie așezate astfel încât, la rapida ei răsfoire, frazele să se suprapună ca niște fotograme, devenind din semne grafice chiar imaginea descrisă.

Am văzut undeva, într-un film vechi, un personaj răsfoind un album în care fotografiile dădeau o iluzie cinematică și m-am întrebat atunci, prima oară, dacă un scriitor ar fi capabil să așeze cuvintele în așa fel încât succesiunea paginilor să le dea viață. La urma urmei, ce altceva este scrisul dacă nu o formă evoluată a desenului? Ar fi fost cartea perfectă.

Mi-am dat seama însă că, pentru a scrie așa ceva, nu era suficientă imaginația. Trebuia mai întâi să trăiesc. Poate și de aceea am făcut în viață tot ce mi-a trecut prin cap. Poate am vrut să verific dacă sunt viu sau nu, dacă pot muri altfel decât am visat.

Evident, la un moment dat m-am speriat și cred că acela a fost punctul din care am început să devin bătrân, clipa în care mi-am dat seama că, pentru a scrie cartea trebuie, mai întâi, să supraviețuiesc.

*

Vă mai amintiți de mătușa Clara din Episodul V? Dacă n-ați citit, aveți alături momentul cu pricina. Deși, așa cum v-am promis atunci, nu va mai fi niciodată vorba despre ea. Nu-l uitați însă pe cel care o descria, băiatul pe care bătrâna l-a cununat cu propria lui verișoară. Pentru că tânărul acela, iată, a revenit.

De fapt, nu a fost plecat nicăieri, nicio clipă. Doar și-a imaginat că a fost undeva. În cele din urmă, când s-a trezit la realitate, părinții lui muriseră, iar el se simțea ca într-o mașină din care, în loc să privească înainte, vedea prin lunetă, numai înapoi.

Cum ajunsese în orfelinat, habar nu avea. Poate că existau răspunsuri, dar el nu întrebase niciodată.

Când era mic și închidea ochii rugându-se nu știa prea bine cui, înainte de culcare, viziuni luminoase îi apăreau în întunericul din dormitorul unde respirau douăzeci de suflete mici. Erau propriile lui creații, mereu altele, îmbogățite cu detalii care făceau povestea să fie tot mai complicată. Îi vedea astfel pe mama și tatăl său, tineri, bogați, frumoși, se vedea pe sine, în leagăn. Vedea furtuna care îl smulgea și-l arunca departe, în vreme ce părinții săi îl căutau, plângând, toată viața. Alteori, o rudă haină îl răpea din pătuțul cu dantelă, ducându-l, sub alt nume, la orfelinat. Sau părinții săi dispăreau undeva în Tibet, într-un accident de avion, fără a li se găsi niciodată urmele…

Când toate acele povești îl oboseau, nu-și mai închipuia nimic. Atunci pur și simplu îi rămânea în minte doar ideea că nu fusese dorit. Era gândul cel mai trist cu putință, motivul pentru care niciodată nu întreba ce se întâmplase cu adevărat.

De un singur lucru devenea, zi de zi, tot mai sigur. Lumea nu era nimic altceva decât un Labirint Fără Pereți din care, într-o bună zi, el, copilul care visa să scrie, avea să evadeze.

(va urma)