La începutul săptămânii am lansat cea de-a șaptea temă a celui de-al șaselea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ești pe Lună. Te uiți la Pământ. La ce te gândești? 

Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 13 mai.

Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.

***

Mă uitam la mormanele formate pe marginea drumului de potopul de gheață căzută pe neașteptate din cer gândindu-mă la știrile despre fenomene meteo extreme și grindină supradimensionată.

Ea se uita la uriașul bloc de gheață ce fusese cândva camera criogenică a inimii tale, fărâmat și prăvălit acum peste tot pământul din cauza încălzirii globale galopante din pieptul tău. În mintea ei – hălăduind evident pe coclauri areale – inima ta e un fel de cer.

Am decis că ești un ticălos.

Ea a decis că ești candoarea.

Am decis că ești incapabil de empatie, respectiv că nu poți trăi vinovăție, compasiune sau tandrețe.

Ea a decis că ești iubirea.

Am decis că ești de o cruzime înspăimântătoare.

Ea a decis că ești paradigma blândeții.

Am decis că ești un tâmpit.

Ea a decis că ești totul.

Am decis să merg mai departe.

Ea a decis că n-are unde să mai meargă, de vreme ce ești cerul și pământul ei.

Merg pe stradă privind oamenii în ochi și zâmbindu-le celor care-mi plac.

De dragul tău și-al lumii ea merge cu capul în pământ, cu lacrimile mereu în gât și sub presiune, ca-ntr-un nor cumulonimbus, gata să-nceapă să-i șiroiască pe față de cum își ridică privirea, pentru că te caută-n toți oamenii și fiecare om care nu ești tu o doare, iar la impactul abrut dintre fierbințeala inimii ei și realitatea asta înghețată în care tu nu ești se produc tornade.

Ți-am zâmbit cu înțelegere când ne-am despărțit, m-am răsucit pe tocuri, am intrat înapoi în casă și-am închis ușa după mine.

Ea a izbucnit în plâns, s-a prăbușit în genunchi și s-a târât după tine pe hol, îmbrățișându-ți picioarele și îngăimând mantra “teimplornuplecateimplornuplecateimplornupleca”, care suna atât de organic și non-articulat de parcă nu erau cuvinte ieșite din gura-i ci un fel de râu, la fel ca lacrimile, curgând fără oprire din ochii-i goi de orice urmă de control sau demnitate.

Te-am văzut pe stradă și nici n-am întors capul să te privesc o secundă în plus.

Ea a traversat în fugă strada, dintr-un salt era-n spatele tău și-ți adulmeca ceafa, apoi a rămas în urma ta și-n timp ce te-ndepărtai pipăia ca o oarbă aerul care cu o clipă-n urmă te-mbrăcase.

Am decis să transform tatuajul cu numele tău într-un desen abstract și să mă culc cu bărbatul care și ieri mă sunase să mă-ntrebe cum mă simt.

Ea a decis că a-și jupui toată pielea de pe corp cu un cuțit de dezosat pește ar fi mai puțin dureros decât să primească în ea un alt bărbat.

Am decis să merg la festivalul de la Edinburgh.

Ea a decis să nu iasă din casă toată vara că poate-o să ai nevoie de ea și n-ai să știi unde s-o găsești.

M-am trezit devreme azi dimineață, mi-am făcut exercițiile, am făcut duș, mi-am împachetat o gustare.

Ea azi noapte a-nțeles că nimeni nu mai are de fapt nevoie de ea așa că s-a aruncat de la balcon.

I-am văzut corpul lipit de asfaltul din fața blocului în extensie completă când am plecat la serviciu. M-am gândit mereu că-n ciuda intenției de autodistrugere, înainte de impactul cu solul instinctul de conservare ne-ar face involuntar să ne ghemuim. Ea parcă-ncercase să-și ia avânt de sus și să-mbrățișeze tot Pământul; planeta pe care rămâneai tu. Cum îți căzuse gheața de pe inimă pentru că nu mai era nevoie de ea, așa-ți căzuse ea din inimă. Pentru că nu mai era nevoie de ea. (…aș fi gândit, de-aș fi fost ea. Dar nu sunt. Mie ultimul ei gest mi-a părut pur și simplu la fel de patetic și de bizar ca tot ce alesese vreodată să facă). Pesemne instinct de conservare n-avea deloc. Slavă Domnului, asta-nseamnă că mi-a rămas mie tot.

Până la urmă, nici nu știu cine era femeia asta. Distanța dintre ea și mine era ca cea de la Pamant la Lună. Mă uit la ea strângându-și Pământul în brațe și mă gândesc că n-am motive reale să iau lucrurile foarte în tragic. Doar nu mi-a murit îngerul.