Pământ,
2129 – 2139
Pământul trece prin coada de praf a unei comete care nu vine din norul Oort. Numită mai târziu ”Marea Binecuvântare”, nici nu contează de unde vine… Contează ceea ce aduce.
*
La cinci veacuri după trecerea cometei…
*
Ellen se trezi devreme. Și tot din cauza lui Daisy, ca de obicei. Începuse să zgârie la uşă.
Se îmbrăcă repede, sorbi o gură de cafea, îi prinse lesa de zgarda pe care scria Daisy-49 şi ieşi.
Treceau puţine maşini la ora aceea, iar poluarea de la prânz părea încă departe. Se putea respira.
După ce depăşi parcul, se opri în faţa Primăriei, să-şi aprindă o ţigară. Atentă la Daisy-49, Ellen văzu convoiul destul de târziu. Mai avea puțin și ajungea în dreptul ei.
În frunte mergea un bărbat în haină neagră şi lungă până la pământ. Apoi venea un tânăr purtând două bări încrucişate. Urma maşina, neagră, lungă, cu faruri aprinse şi geamuri prin care se vedea… Incredibil!
Așa ceva nu mai văzuse de mult. Se întrebă de ce lumea nu fusese informată. Apoi își răspunse singură. Era doar un experiment. Și mai mult ca sigur unul cu șanse de reușită foarte mici.
Cei din convoi nu plângeau, aşa cum citise mai demult că trebuiau să facă. De fapt, nici nu păreau a fi rude… Dar ce mai însemnau „rudele” în ziua de azi?! Ellen realiză dintr-o dată că-şi punea toate acele întrebări doar fiindcă era consilier istoric la Institutul pentru Studiul Vieții. Un om normal nici măcar nu s-ar fi gândit să privească prin geamurile bricului.
Sau cric?!
Nu conta.
Bătrâna din cutia de lemn avea aproape tot trupul acoperit cu dantele şi catifea, flori şi bucăţi de ceară de formă tubulară – reconstituire a ritualului până în cele mai mici detalii. Faţa zbârcită i se vedea foarte clar şi Ellen descoperi satisfăcută că experimentul se afla pe drumul cel bun: bărbia îi căzuse efectiv, de aceea o avea legată cu un bandaj. Privind mai atentă, văzu că şi în nări erau tampoane de vată… deci se afla într-o fază avansată. În mod sigur trecuseră ore!
Într-adevăr, micro-turbinele prinse de o parte şi alta a frunţii pulsau constant şi rar, ca o dublă anti-inimă, menţinând speranţa într-un final fericit.
Ellen realiză un pic ruşinată că se alăturase procesiunii fără să vrea, dar nimeni din convoi nu-i zise nimic. Recunoscu un medic şi doi fizicieni de la Institut, unul chiar o salută, iar cei pe care nu-i cunoştea nici măcar n-o priviră.
La prima intersecție asistentul aflat pe bancheta din faţă, lângă şofer, făcu semn să fie oprită maşina şi scoase repede un scaner pe care începu să-l plimbe peste bătrâna din cutie. Ellen descoperi că aceasta începuse să zvâcnească. Avea convulsii, iar fălcile îi clămpăneau, în vreme ce ochii i se roteau haotic sub pleoape.
Ellen transpiră. Imaginea era totuși șocantă.
Subiectul se ridicase în coate, trăgând agonic aer în piept. O microturbină îi căzuse de pe frunte, dar era prea târziu să se mai poată face ceva.
Desigur, nu abandonau. Experimentele aveau să continue. În toată lumea guvernele aveau subvenții pentru asta. De secole încercau, alimentând speranţele omenirii. O luptă începută la multă vreme după ce Pământul trecuse prin coada unei comete numită Marea Binecuvântare, iar spitalele, fabricile de medicamente și cimitirele fuseseră date uitării.
Ellen petrecu plictisită, cu privirea, procesiunea ce dispărea rapid după primul colţ, în direcţia fostului cimitir.
Dimineaţa rămăsese una la fel ca toate celelalte. Trecătorii parcă se mai înmulţiseră, la fel şi maşinile. La prânz avea să fie din nou poluare.
Porni înapoi.
Îşi aprinse zâmbind altă ţigară. Citise undeva, într-o carte de istorie, că fumatul scurtează viața.
Privi spre Daisy cum își târa cu greu lăbuțele; era bătrână de-acum. Trebuia să-și cumpere un nou câine, al cincizecilea.
