Când dracului s-au dat toate peste cap? Când am ajuns să facem lucruri de care atunci când eram mici nici nu știam că există? Când am ajuns publicitari, antreprenori, dezvoltatori, designeri, arhitecți de coduri, curatori, storytelleri, influenceri sau mai știu eu ce? În generația mea, cea a copiilor din anii 80, orice puști care ajungea să fie un fel de șef de gașcă visa să devină cosmonaut. Eu unul nici măcar n-am considerat asta un vis, am luat-o mereu ca pe o certitudine. Ani de zile, la fiecare aniversare, sărbătoare, masă mai mare, ai mei mă întrebau ce vreau să fiu, în speranța că vor primi un răspuns mai pământesc. M-am ținut tare din 1981 până în 1989, n-am clipit, nu m-am gândit la altceva. Am vrut să fiu cosmonaut (astronaut suna mult prea SF). Mi se părea posibil, mi se părea firesc și cel mai tare mi se părea că mi se potrivește. Am citit tot ce se putea citi în domeniu, am pierdut nopți întregi fotografiind stele cu o metodă inventată (lăsam hârtia fotografică două-trei ore cu fața sensibilă către cer) sau stând cu urechea într-o galenă legată la un aparat de radiotransmisie (doar, doar să fi prins o frântură de comunicație de pe MIR), am construit rachete în miniatură, am intrat de nenumărate ori prin efracție în laboratorul de chimie al școlii pentru a face rost de azotat de potasiu (indispensabil construirii unui motor de rachetomodel), ba chiar la un moment dat am desenat planurile unei capsule în care m-aș fi putut antrena pentru viitoare misiuni. Orice leagăn prins cu lanțuri între doi copaci devenea un instrument de testare a rezistenței la forțe G, orice cabină de tractor abandonat devenea cabina de comandă a unui modul lunar, orice scândură căreia îi puteam pune patru roți devenea rover. Din clasa a întâi până în clasa a opta nu mi-am schimbat opțiunea. Și nu eram singurul. Eram cât de un echipaj adevărat – prieteni, amici, veri. Planul era să fim primul echipaj românesc care să intre pe Inelele lui Saturn. Habar nu am de unde ne venise această idee dar știu că expediția urma să se numească Arrubium 1 (după numele unui castru roman din Dobrogea). Idolii noștri nu erau nici Superman, nici Spiderman, ci se numeau: Gagarin, Koroliov, Titov, Leonov, Manarov, Armstrong, Conrad, Cooper, Lovell, Collins, Buz Aldrin și bineînțeles Prunariu. Prunariu a ajuns în Tulcea la o conferință de popularizare a științei în ’86. Am stat două ore la coadă să primesc un autograf pe un calendar de buzunar. Când a semnat, a fost ca și cum șeful programului spațial românesc mi-ar fi acceptat cererea de înrolare. Comandantul Leonte suna atât de bine și mai ales la vârsta aia, atât de natural. Și, dintr-odată – BUM. 1989. Revoluția. În primă fază mi s-a părut că Universul complotase pentru a-mi netezi drumul. „O să zburăm de la Cap Canaveral…”, îmi spuneam cuprins de frenezia sentimentului că din acel moment, în care eram în sfârșit o țară liberă, totul era posibil. Și de acolo nu mai știu… Știu doar că la două luni după revoluție lucrurile erau foarte complicate. Nimic nu mai era cert, nu existau bani pentru nimic, iar euforia libertății se transformase pe nesimțite într-o luptă de supraviețuire. România părea o țară în care era complicat să mai construiești un automobil care să meargă, darmite să zbori în cosmos. “În momentul în care te îndoiești că poți zbura, încetezi definitiv să zbori”… Peter Pan avea dreptate. Afișele cu cosmonauți ruși au căzut ușor de pe pereți și în locul lor s-au instalat afișe din BRAVO, macheta lui Apollo 11 (construită cu trudă dintr-un capac de delco) a fost aruncată într-o cutie de sub pat pentru a face loc roboțelului din pachete de țigări Assos. Echipajul lui Arrubium 1 s-a spart în doctori esteticieni, avocați, brokeri, publicitari și un inginer auto. Lucrurile nu se sfârșesc pentru că cineva la un moment dat îți spune că nu poți face ceva ci pentru că tu ajungi să crezi că nu se mai poate. Sunt fix 30 de ani de când am pus potențialul unei căști de cosmonaut în cui. Am familie, am doi copii, un câine, niște afaceri de condus, tot mai multe preocupări și tot mai puține pasiuni. În plus, există tot timpul un medic care să spună că e nasol cu colesterolul sau să o las mai ușor cu băutura. Pește alb, salată, legume bio, grătare, slow cooking… chestii care ajută la echilibrul vieții sănătoase. La Hanu lu Manuc au băgat în meniu o chestie care se numește codițe de purcel. De fiecare dată când ajung pe acolo le dau la o parte – prea gras, prea greu, prea porc…. Băleam de fiecare dată la citirea păcătosului preparat în meniu. Totuși, și calcanul este bun; în plus, e foarte sănătos. Zilele trecute stăteam în han în așteptarea unui chelner. Aveam să derapez cerând niște mici precedați și de niște icre. Printre mesele generoasei terase din curtea Hanului alerga un puști. Nu l-am băgat în seamă, dar când a ajuns în fața mea am remarcat că era îmbrăcat într-un costum de cosmonaut NASA și ținea în mână un model al navetei Discovery. ”Bă… ce vrei să te faci când o să fi mare?”. S-a întors brusc către mine, a zâmbit cu cei cinci dinți rămași de la știrbenia vârstei și mi-a spus… ”COȘMONAUT”. Mi-am luat codițele de purcel, de-a dreptul patetic. Până când să trăiești cu nu se poate. Uite că se poate. Pline de zgârciuri delicioase, grăsimuță suculentă și crocănțeală de primă clasă, tăvălite într-un sos discret de usturoi, codițele de la Manuc au fost ieșirea mea pe orbită. Dacă mâine o delegație de extratereștrii ar coborî pe Pământ și ar trebui să le dau ceva de mâncare (or fi și ei obosiți după ceva sute de ani lumină de drum), codițe de purcel le-aș da, ca să înțeleagă din prima că la noi nu e de glumit cu traiul bun, codițe de purcel stropite cu o Șarbă rece din fântână. Sincer vorbind, după ce mănânci acest adevărat privilegiu culinar, simți că poți visa din nou. Poate nu voi ajunge pe inelele lui Saturn, poate că nu voi fi niciodată Comandantul Leonte, dar vă jur, că dacă Musk and co. transformă zborul spațial în ceva uzual, primul grill care se va roti pe orbita Terrei va fi al meu. Cu codițe de purcel and stuff. Huston, you have a problem.
Citește și
Scrise de...
Producător de muzică. Muzician al producției.
Om bun la toate, dar mai ales la marketing.
Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.
Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.
Cu vocea și chitara la degetul mic.
Master Shifu în ale istoriei.
Spirit critic. Regizor.
LogOutist profesionist.
Scandinavi din România.
Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.
Spirit ludic și gastronom liric.
Muzică. La Control.
Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.
Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.
Iubitor de păsări și alte animale.
noi seara nu mâncăm (și nu bem), doar asociem
Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.
Știrist. Cinefil convins.
Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.
Stăpâna hohotelor de surâs.
Antlover: pe urmele furnicilor.
Războinic de tot RîSSul.
Site de viață bună. Și povești inspiraționale. LIFE.ro - Stories to Inspire.
Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.
Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.
Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.
Muzician de cuvînt.
Profă de Română de România.
De la Guerrilla de Dimineață până seara.
Cogito Ego Sum.
Spirit multifuncțional, atins de Febre39.
Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.
Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)
Liniștitor, fără efecte.
Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.
Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.
Îndrăgostită de toate cele care nu există.
Maestru biciclofonist.
Iubitor de fluturi.
Poetă, librar şi încă ceva.
Progresare humanum est.
Cu știința-n sânge.
Zînă online. Dar și offline.
Vinyl, Rum, Tapas & Wine
Am visat sa devin inginer agronom. Văzusem un film pe la 9 ani. Azi sunt manager de resurse umane. Și cred ca tocmai mi s-a făcut pofta de un profiterol fără remuscari