În afară de prietenii mei de pe facebook, puțină lume știe despre mine, că în săptămânile de vară, îmi dezbrac haina de Coach, și îmi pun în loc uniforma de Skipper.
Dezleg parâmele, desfac pânzele și îmi croiesc drum prin mare, pe lângă coasta Croației, către vreo insulă.
Sunt săptămânile mele norocoase.
Dar am avut și călătorii mai lungi și mai aventuroase.
Îmi amintesc de o noapte, când mă aflam în mijlocul Mediteranei, în care intram de cart dupa miezul noptii, pe la 2.00. M-am trezit, am ieșit din cabină, și ușor buimac am urcat pe punte.
Era o noapte neagra. Cerul era total innorat, nu se vedea nici pic de lună, nici vreo stea și nici vreo altă luminiță.
Negru deasupra, negru dedesupt, negru cât vedeai de jur împrejur!
E genul de priveliște derutantă și nu doar atât. M-a cam luat neliniștea, ca să fiu sincer! Cufundat în beznă, lipsit de orice reper, mă simțeam complet rupt de lumea pe care o cunoșteam. Grijile și gândurile, mă luau ușor în stăpânire și îmi risipeau sentimentul de încredere.
După o vreme, undeva departe, o luminiță a pâlpâit de două ori scurt, o pauză și apoi o dată lung. Era un far de pe țărm.
A cărui lumină mi-a pătruns în minte și în suflet și mi-a redat liniștea. Precum și reperele: acum știam unde se află țărmul și deci știam și unde ne aflăm noi.
De ce vă spun asta? Dacă veți merge la sailing în 20 de vacanțe, probabilitatea să vă treziți in miezul nopții, în mijlocul mării, într-o noapte neagră, e aproape de zero.
În vacanță, noaptea lumea stă la ancoră într-un golf sau în marină, la spriț sau la nani.
Dar vechii marinari se trezeau în mijlocul mării, in miez de noapte, foarte des.
So what?!
Problema este că atunci când mintea nu are repere, le inventează. De cele mai multe ori, inventează pericole și alimentează frica. Așa au apărut povestirile cu monștri marini.
Mintea noastră are nevoie de repere! Zi și noapte!
Vechii marinari aveau ca sfânt reper Steaua Polară – aka Polaris.
Un reper care avea două lucruri “magice”, indica mereu nordul, și, spre deosebire de toate celelalte stele de pe cerul nopții, care se învârt în jurul ei, Polaris are o poziție fixă!
Iar asta, desigur, îi ajuta pe marinari să nu bâjbâie în noapte și să țină drumul drept spre casă (sau spre promisele comori).
Și una e să bâjbâi ba înainte, ba înapoi, când la stânga, când la dreapta, când să te-nvârți în cerc, și să nu ajungi niciodată, si alta, cu totul alta e, să ții drumul drept, spre ținta ta.
Alt consum de resurse, timp, efort, răbdare, noroc și speranță. Și…. mult mai multe șanse de a ajunge la destinație!
Iar pe mare, acum 1000 de ani, nu era deloc diferit față de cum este în 2019…în viața ta! Și-a mea.
Dacă nu avem un reper clar, Steaua noastră Polară, farul nostru călăuzitor, destinația către care ne îndreptăm în viață, ca un punct fix, care ne trage ca un magnet, care ne este sprijin, mai ales atunci în momentele de ezitare, e foarte posibil să bâjbâim ca orbii, impleticindu-ne, împiedicându-ne, rătăcindu-ne… fără să ajungem niciunde!
Luminița de la capătul tunelului, ne spune că există o ieșire din beznă și asta ne dă energia de a merge înainte.
Un țel, un scop, ne ține motivați, aliniați și dă un sens vieții noastre.
Altfel putem rătăci nesfârșit între iluzie și deziluzie. Dar fără să ajungem nicăieri.
Steaua Polară are acest dar, este un reper fix.
În ceea ce privește țelul nostru în viață, Polaris e doar o metaforă.
Țintele noastre se pot modifica de-a lungul vieții. E foarte greu spre improbabil să ai un țel clar și rigid pentru toată viața, de la 20 de ani. Poți avea un obiectiv de carieră la 25 de ani și un drum de antreprenor la 35. Iar la 40 să descoperi că de fapt pasiunea ta pentru scris (sau pentru grădinărit), e singura care te face să te simți viu.
Și e ok așa!
Dar daca îți schimbi obiectivele la fiecare două săptămâni, nu ai timp să atingi niciunul. Și nu ai altă șansă decăt să ajungi un ratat, care a ratat toate obiectivele. Și nu pentru că n-ar fi putut să le atingă, ci pentru că s-a sucit mereu și nu și-a dat timp ca să le atingă.
Apoi sentimentul neîmplinirii devine mai puternic, încrederea în sine scade, și energia de a merge înainte, aproape spre orice, pălește!
Don’t go there!
Fără obiective, fără repere, viața e o mare nesfârșită, învăluită în beznă, în care orbecăim stingheri, fără țintă.
Dar se poate și altfel.
“Those who have a ‘why’ to live, can bear with almost any ‘how’.” Viktor Frankl (Neuro-Psychiatrist, Auschwitz survivor)
Fiind unul dintre puținii supraviețuitori ai Holocaustului, și unul care a avut puterea și resursele de a cerne întâmplarile teribile ale acelor vremuri, concluzia lui merită respect și atenție: au suprviețuit sau cel puțin și-au păstrat mințile, doar cei care și-au găsit un sens, o cauză pentru care să lupte cu oroarea din jur. Toți ceilalți s-au frânt. Au cedat.
În zilele noastre nu avem de depășit aceleași provocări de viață și moarte, dar fără repere ne vom rătăci.
Iar nu înseamnă că e ușor sau că întotdeauna găsesc această “menire”. Dar căutarea ei e un demers suficient de sănătos.
La fel cum spune și Chirilă “Fericirea e ceva ce nu se atinge nicodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața”
Îmi pot lua soarta în mâini și pot hotărî pentru mine ce vreau să obțin în viață, și ce vreau să ofer în viață. Și asta poate fi de ajuns ca să-mi servească drept reper pentru a distinge între bine și rău, atunci când lucrurile par în ceață.
Sau în întuneric.
Cum ne fixăm obiectivele?
În celebra sa carte, Coaching for Performance, Sir John Whitmore, pionierul Coachingului modern, ierarhizează țelurile noastre în Piramida Obiectivelor.
1.PROCESS GOALS (SMART) > 2.PERFORMANCE GOALS (tangible milestones) > 3. END GOALS (a clear target) > 4. DREAM GOAL (purpose and meaning, the big WHY, the bigger picture)
Și dacă m-ați întreba pe mine, eu aș începe de la DREAM GOAL, cel mai înalt, mai aspirațional și mai imposibil dar în același timp desirabil dintre obiectivele mele. Și el ar structura apoi în jos, celelalte etaje, spre detaliu/actiuni.
În ceea ce mă privește, my dream goal ar fi o lume mai bună (chiar dacă vi se pare că sună ca la miss world).
Cred că o lume mai bună se obține prin oameni mai buni. Iar conexiunea mea cu acest dream goal, aspiratie, viziune, zi-i cum vrei, este că eu cred că pot să determin o schimbare în bine, în fiecare din oamenii cu care interacționez, prin Coaching sau prin Sailing.
Sunt pasiunile cărora m-am dedicat.
Nu că o determin cu forța. Ci că o facilitez, ajutându-i sa se apropie de ei înșiși, de natură, de naturalețe, descoperindu-se pe ei așa cum sunt și așa cum ar putea să fie mai mult ei înșiși.
Foarte rar am vazut, om atins de Coaching sau Sailing in care să nu se miște ceva.
Valorile care fac jonctiunea dintre cele doua fiind umanitate, generozitate, natura, cutezanță și autenticitate. Și bucurie. Multă bucurie.
Dar tu? Cum stai cu obiectivele tale? E totul clar? Pe ce perioadă?
Well, dacă te interesează subiectul hai să vedem cum te pot ajuta.
Pentru setarea obiectiveleor personale, te invit la o sesiune de Self -Coaching AICI.
Este un format de Coaching preluat de la Performance Consultants International, compania fondată de Sir John Whitmore, care constă într-o serie de întrebări pe care ți le vei auto-administra, și dacă vrei să-ți folosească la ceva, îți vei da și răspunsuri la aceste întrebări. E singurul mod în care funcționează.
Dacă ești mai puțin preocupat/ă de setarea obiectivelor, dar dornic/ă să înveți cum poți găsi Steaua Polară pe cerul nopții, cum poți folosi vântul pentru a naviga cu pânze și cum te poți bucura de mare într-un mod cu totul diferit decat pe plajă sub umbreluță, am o soluție, mai exact
Te invit în Croația, să te-nvăț navigația!
În săptămâna 8-15 iunie. Pentru detalii scrie-mi la sorel.radu@gmail.com iar pentru un prim flavor, am pus câteva idei de vacanță aici.
