Când te afli pierdut pe strada vieții undeva între numerele 40 și 50 te-apucă așa un soi de început de teamă sau un sfârșit de indiferență în raport cu starea și funcționalitatea complexului mecanism ce te duce pe picioare în fiecare zi. Începi ușor să simți tot felul de junghiuri prin părți ale corpului corespondente unor organe despre care te încearcă adânci sentimente de vinovăție privind înapoi. Începi să te gândești la părțile tale componente ca la niște rude foarte apropiate cu care n-ai mai vorbit demult. Și uite-așa, în serile de început de vară, ce devin tot mai scurte, începi să te întrebi – “Ce-o mai face dom-le ficatul meu?“, și atunci în minte încep să se deruleze, ca-n filmele americane din anii 80, flashback-uri cu serii nesfârșite de șprițuri și nemărginite mese întinse, cu mii de sticle, mii de dopuri, milioane de cafele. După care, natural, îți aduci aminte și de inimă, draga de ea, cât a mai pătimit în nopțile nedormite, cât a mai tras ia mititica pe vremea când fumai pachetele de țigări fără filtru mai abitir decât respirai, câte accelerări necontrolate a trebuit să suporte în perioadele în care-ți plăcea adrenalina și combinațiile dubioase. Te cuprinde brusc, așa, un sentiment de duioșie pentru propriile tale organe, ca și cum ar fi copii tăi, îți vine să le strângi în brațe și să le spui, “– Iertați-mă!“

În atare context, m-am aflat și eu de ceva vreme, mai ales că, din când în când, mai soseau tot felul de vești despre diverse persoane cu care m-am intersectat prin viață și cărora de curând li s-a întâmplat câte o neîntâmplată. În cele din urmă, după lungi negocieri cu mine însumi mi-am luat curajul în dinții cu care tocmai am intrat în reparații și am hotărât că a sosit timpul, nu-i așa, să mă caut. Neștiind de ce anume  să mă caut, am zis că o revizie generală la 44 nu strică. Mai curajos decât un pui de curcă, cu băgăjelul în mână și cu pipiul de dimineață într-un păhărel, m-am prezentat la un spital din capitală pentru o internare de o zi și un pachet larg de investigații. Nici nu știu când am ajuns în rezervă cu o branulă pe mână și cu două asistente conștiincioase cărând niște găletușe de sânge din mine pentru tot felul de analize ale căror nume și scop nu le știu nici până azi. Îmbrăcat ridicol într-o pijama de spital albastră am fost târât ulterior la subsol unde, fetele cu pricina, m-au plimbat pe un tobogan înfricoșător în timp ce prin aceeași branulă pompau în mine un lichid vâscos ce-mi încălzea trupul mai rău ca o partidă de amor. După care am trecut la poze, cu niște chiloți de plumb pe mine, ventuze pe piept și alergat pe o bandă, ecograf fix ca toate gravidele, și momentul culminant, o vizită la venerabila prostată, pe ușa din dos.  La fiecare oprire un grup de doctori cu ochelari cu dioptrii mari mă studiau amănunțit, se uitau minuțios la orice ar fi arătat complicatele aparate, și toți, dar absolut toți îmi luau tensiunea mă întrebau dacă fumez. Îmi vorbeau tare și rar ca unui moș senil, mă puneau să țin aer în piept și să nu-l dau afară și, cel mai enervant, mă întrebau ce greutate am. După cinci ore de plimbat dintr-un cabinet într-altul, de la un aparat la altul de la un doctor la celălalt am ajuns la judecata de apoi – cabinetul medicului internist, ce avea în față, pe un birou generos, toate fișele, pozele, filmele și notițele periplului meu. M-am așezat stingher pe scăunelul mic  de culoare mov din fața biroului și am început să aștept cuminte ca Doamna Doctor să termine de citit toată enciclopedia despre Leonte. În tot acest timp, gânduri de genul – nu mai pun gura pe pahar în viața mea sau legumele sunt singurele alimente care mi se potrivesc mi se intersectau prin minte precum mașinile la Romană într-o zi de luni când plouă. Doamna Doctor și-a ridicat în cele din urmă privirea spre umila mea persoană și m-a întrebat cu o voce caldă dacă fumez. I-am spus că nu mai fumez regulat de vreo 15 ani și că, în prezent, sunt un fel de social smoker, adică mai rulez niște tutun pe la câte o petrecere dar niciodată iarna, că nu-mi place să ies afară, dar că … beau destul de regulat și îmi place să mănânc… “Ce beți Domnu’ Leonte? “– “Vin, beau vin și mănânc tot felul de lucruri gustoase dar care uneori au un aport caloric sau de grăsimi destul de ridicat, dar fac sport, alerg și încerc să mănânc multe legume.“

Doamna Doctor s-a uitat la mine cu o evidentă mirare amestecată cu amuzament.

“Domnu’ Leonte, traiul bun n-a omorât pe nimeni. Oamenii mor de stres, nu de relaxare, de băut la nervi nu la un pahar cu prietenii, de mâncat orice, oricând de foame nu de lucruri fine sau plăcerea gustului. Oamenii mor de singurătate, de anxietate, de excese extreme bazate de cele mai mult ori pe factori psihologici, de lucrat în medii toxice nu în birou la computer, oamenii mor în accidente pe care n-au cum să le controleze. Dumneavoastră n-o să muriți din nici o chestie d-asta. N-aveți nimic. Ați dat banii degeaba (a zâmbit larg), sunteți sănătos și veți fi sănătos atâta timp cât mental vă veți simți ca atare. Mai scrieți la Guerrilla? Recomandați-mi un vin roșu bun…”

Am plecat ca și cum m-aș fi născut a doua oară, dar de data asta direct înțelept. Mi-am luat o cafea mare și am mâncat o salată. Seara am băut un pahar de vin din Alsacia, doar unul. Am hotărât să-mi controlez mai cu atenție fisele pe care le mai am de băgat în slot machine-ul acestei vieți. În București ploaia se oprise iar aerul mirosea puternic a tei.