Atunci când fetița tușea o făcea cu frică. Corpul ei mic se strângea, învăluit în teama că nu va fi lăsat să tușească. Într-o lume în care am învățat să nu avem încredere în corp, tusea era un pericol pentru ceilalți și pentru ea. Începu să se întrebe ce avea oare corpul de scos afară, ce ar fi vrut să curețe de atâta amar de vreme și nu reușise. Gâtul i se încorda, iar plămânii strigau cât îi ținea gura. Strigau ca să fie auziți, strigau ca să fie văzuți, strigau ca să fie cântați, strigau ca să fie mângâiați. Era un cântec de demult ce se ondula înăuntrul fetiței fără ca ea să îl știe, fără ca ea să îl cunoască. Era lipit de pereții plămânilor și de cei ai gâtului și de acolo cântase ani și ani fără ca nimeni să-l audă. Cântase de jale și de dorul libertății într-o lume în care ar putea fi orice altceva. Cântase despre iubire și despre moarte, despre frică și despre viață. Cântase demult, atunci când, pe prispă, cineva confundase viața asta de aici cu o închisoare fără speranță, cântase atunci când înțelesese că o să-i trebuiască generații și generații până când se va putea elibera. Cântase în timp ce plutea printre vieți căutând locul bun pentru a coborî printre oamenii care îl vor auzi și îl vor vedea. Cântecele despre care vă vorbesc nu le puteți auzi cu ochii și urechile de acum. Se aud clar doar dacă începi să vezi dincolo de tot și dacă începi să simți nimicul de dinainte de tot. Fetiței îi luă timp să vadă frânturi de adevăr. Erau doar licăriri la început, fracțiuni de secundă de culori care îi ardeau ochii, pentru că așa e adevărul, dureros de sincer și dincolo de orice ne-am fi încăpățânat noi să credem vreodată. Adevărul vine ca să se dezvăluie, alege unde, cum și când. Știe exact ceea ce are de făcut și cum are să facă asta. Îndoiala face și ea parte din plan. Frica despre care învățăm moment de moment la fel. Înăuntrul nostru totul aspiră la iubire, totul lucrează doar pentru asta și nimic altceva. Însă, vedeți voi, iubirea pură, fără urmă de umbră, asta își doresc plămânii și rinichii și inima și celulele. Ele verifică gândurile și respirația. Semnalele corpului sunt clape de pian. Sunt suntete care așteaptă să fie puse în armonie, să fie înțelese și cântate.

Fetița tușea și pentru prima oră vocea ei, pe care o crezuse urâtă, scotea povești minunate. Pentru prima oară le dădea voie afară, le dădea voie să fie exact așa cum sunt ele. Le privea curioasă și le lăsa să zboare acolo unde își doreau ele de multă, multă vreme. Avea ochii inundați în lacrimi, pentru că în timp ce zburau afară îi mulțumeau. O priveau cu iubire și îi mulțumeau. Ochii ei erau întrebători. Nu cuprindeau tot. Sufletul curat așa cum îl primise la venire știa bine. Undeva, ceva, gândea fetița, privind imensul din jurul ei, caută fără oprire să redeseneze iubirea, împingându-ne pe un drum nebănuit, știind că, într-o bună zi, fiecare își va întâlni zânele și vrăjitorii. De când e bila asta mare și rotundă sufletul a fost și va rămâne mereu neschimbat orice am face și orice am inventa noi oamenii. Fetița tușea, dar știa câtă nevoie avea tusea să tușească. Plângea, dar știa câtă nevoie aveau lacrimile să fie plânse și tot ce a fost neînțeles să iasă la lumină. Se întâlnise cu zânele și cu vrăjitorii ei.