Capitolul 1 – Varvara

Varvara a murit acum ceva ani. A fost moașa satului și nu era o femeie proastă. Avea casă de chirpici în marginea satului cu grădină mare și vedere la ceea ce se numește începutul Deltei.

Azi în casa veche și în alte câteva construite tot din chirpici și stuf în jurul ei se află o pensiune. Pensiune ce-i poartă numele Varvarei. Locul e de departe cea mai mare surpriză pe care am avut-o în ultimii ani în relația mea cu România-turism-cazare. Pensiunea Varvara de la Somova este poate excepția ce ar trebui să schimbe regulile și dovada vie a faptului că două vechi proverbe românești sunt pline de adevăr și înțelesuri până în zilele noastre. „Omul sfințește locul” și „Ochiul stăpânului îngrașă vita”. În cazul nostru omul sunt doi – Un italian și soția sa româncă. Hotărâți să-și schimbe viața și percepția altora despre România, cuplul, înarmat cu răbdare, creativitate plus doi copii, a construit și renovat la Somova ca după un manual de bun simț. Odată treaba terminată  s-au și mutat din Ancona pe malul Dunării, pentru rațiuni ce țin de proverbul numărul doi. Și-au dat copii la școala din sat, și-au suflecat mâinile și s-au pus pe treabă. Așa se face că închiriind o casă la Varvara închiriezi de fapt o întreagă experiență ce include tradiție, gastronomie și foarte multă pace. Am stat în casa veche, casă mare cu 4 dormitoare, bucătărie, cameră de zi cu pian și un pridvor pentru care mi-am lăsat acolo o parte din suflet. Fiecare obiect din casă are o poveste și mulți spre foarte mulți ani. Fiica mea mai mare a dormit îmbrăcată în cămașa de noapte a bătrânei moașe iar cea mică s-a jucat cu un trenuleț de lemn ce probabil avea mai mulți ani decât CFR-ul. Din vișinii din curte italianul face vișinată ( din must fără alcool adăugat). În plus Roerto, ca orice italian, se pricepe foarte bine și la mezeluri pe care le face în casă după rețete tradiționale italienești adaptate la specificul local și le servește la micul dejun alături de multe alte lucruri încântătoare făcute tot în casă – biscuiți sfărâmicioși cu vin alb sau roșu, brânză de capră, scrumbie marinată, gogoși sau ouă de la găinile din fundul curții. Noaptea locul se transformă într-o adevărată fabrică de somn, liniștea coboară adânc peste case acompaniată de un îndepărtat concert de broaște și greieri și un cor antic de câini ai satului ce latră înfundat. Odăile răcoroase cu așternuturi țesute și câteva limoncello, tot e la Roberto, de poartă în cel mai dulce somn inventat vreodată, presărat cu vise și situat parcă la ani lumină de nevrozele și angoasele somnului urban. De fapt la Varvara nu e chiar ceea ce se numește pensiune, e mai degrabă un ecosistem, un micro climat inventat anume pentru a te reconecta cu chestiunile autentice și elementele primordiale ce dau sens existenței noastre – pământul, natura, familia.  În rest ai parte de tot confortul din lume și o mulțime de lucruri de făcut în cazul în care simți nevoia să fi activ. Te poți plimba cu bicicleta pe dealurile pline de popândăi și flori ciudate, poți pescui pe fascinantele lacuri ale începutului de Deltă sau poți merge cu barca până la mănăstirea Saonu. Mănăstire pe malul apei,  de maici care știu să facă vin , și să gătească.

Și că veni vorba de vin, Somova e situată în mijloc de podgorie, Sarica Niculițel, iar vinurile sunt multe, bune și de cele mai multe ori necunoscute pentru drumețul cotidian. De la vinul mănăstiresc, până la cel de la crama Sapata , Măcin, Via Sarica sau Babadag e o întreagă călătorie viticolă prin cea mai surprinzătoare zonă a Dobrogei.

Una peste alta, cred că Varvara este un loc unic și absolut minunat o întâmplare fericită în viața oricărui călător însetat de autentic.

Capitolul 2 – Mașina Timpului

Am lăsat-o în urmă pe Varvara și am pornit, cu inima îndoită spre două zile de Marea Neagră. Din nostalgie și cu speranța că n-o să ne înghesuim ca sardinele am ales Olimpul.

Drumul de la Tulcea la Constanța e unul dintre cele mai pitorești din țară dar din păcate se termină la Ovidiu. De acolo începe traficul estival și coloratura specifică unui litoral fără canoane, strategii sau țeluri.

În sfârșit, n-o să dezbat acest subiect din motivul că situația nu are soluție, deci orice dezbatere este doar de dragul conversației.

Am ajuns în Olimp. Nu era aglomerat. N-are de ce să fie. E un loc bun de făcut plajă cu copii deoarece golfurile amenajate nu au valuri iar apa e numai bună de bălăceală.

Iar acum, revin la subiectul capitolului și anume ceea ce se numește terasa Cireșica. Da, aia de lângă vila scriitorilor.

Nu știu cât va costa o călătorie spațială când Domnul Musk și Domnul Branson vor da drumul la treabă dar la Cireșica pe o baterie de vin și o saramură ai parte de o autentică călătorie cu Mașina Timpului în anii 80. De fiecare dată când ajung acolo nu încetez ă mă mir că există un asemenea loc, un fel de al trei-lea pol al pământului a lui Radu Tudoran o combinație de BD, Enigma Otiliei și Fellini. Cred că dacă-l ia cineva de mână pe Sorrentino și-l duce la un șpriț la Cireșica, omul se apucă de-o trilogie.

La Cireșica e cu program artistic – cantautori de pe vremuri dar și epigoni contemporani, trupa de balet de la Fantasio, etc, etc. Distracție maximă. M-am tot uitat la lumea ce vine acolo și îmi e atât de greu să găsesc un alt loc comun în care aceste personaje s-ar mai pute întâlnii. Doamne de pe vremuri îmbrăcare extravagant cu pălării enorme, președinți de consilii județene, cupluri de doctori bătrâni, întreprinzători cu amante, foști, actuali, generali din romanele lui Marquez, dudui nemăritate, copii de baroni cu gulerele tricourilor până sub urechi, intelectuali scăpătați…. ce să mai o întreagă faună rară ce pentru privitorii cu experiență e mai ceva ca un film bun. Fiecare are masa lui, sosesc îmbrăcați frumos (la Cireșica toată lumea merge scrobită), chelnerii îi știu pe fiecare pe nume, știu ce beau, ce mănâncă, le vorbesc frumos, se pupă cu fiecare…impecabil. Iar când pe ringul de dans apare câte un artist, lumea iese regulamentar la dans. „Și unde dragoste nu e nimic nu e”  în interpretarea originală a autorului pare hitul locului. Altfel mâncarea e decentă iar serviciu impecabil, fix ca în anii 80. Copii se distrează fascinați și ei de o lume pe care n-au mai văzut-o, un Jurasic contemporan condimentat cu multă muzică și dans. Dacă ar fi după mine aș declara locul de patrimoniu, nu cred să mai existe altul similar în lumea reală. Să am timp m-aș muta acolo două luni cu un top de hârtie, un creion și multe baterii de vin.

În orice caz, dacă vă bate cumva gândul să faceți această călătorie în timp pe weekend încercați să rezervați cu o săptămână înainte… cel puțin.

Capitolul 3 – Roze

Am terminat și cu Olimpul. Dau să plec, încarc bagajele în mașină când mă strigă cineva. Nu mă mir. Foarte multă lume cunoscută între puțina lume din Olimp. E Dâmboviceanu de la Corcova. Mă bucur să-l văd pentru că e o persoană extrem de pozitivă și mai tot timpul are un zâmbet molipsitor. Mă întreabă dacă am gustat Roze-ul 2018. Îi spun că n-am apucat. Îmi dă câteva sticle printre care și o ediție limitată cu o etichetă absolut genială făcută la beție ( cum altfel!!) de un important artist contemporan . Îi mulțumesc. 250 de kilometrii și trei ore mai târziu bag sticla la rece și o desfac când temperatura e optimă. Sublim, un Roze demn de o seară de vară caniculară, un vin prietenos și vesel asemenea proprietarului. 2018 a fost un an bun pentru Corcova un fel de La vie en roze.