Ești adult și ai trecut de mult de vârsta poveștilor. Așa crezi tu. 🙂 Dar uite că, vrei nu vrei, poveștile te însoțesc încă, în diferite forme. Ba chiar le dai viață tu însuți, atunci când stai de vorbă cu un prieten sau rememorezi întâmplări cărora le imprimi o anumită valoare și sens. Despre toate acestea și multe altele poți discuta cu Andra Samson, filolog şi antropolog pasionat de poveste, cu două volume în curs de publicare – unul de proză scurtă fantastică, iar celălalt de naratologie, care studiază rolul poveştii în dinamica socială a prezentului. O vei întâlni la cursul „Povestesc, deci exist”, pe care Fundația Calea Victoriei îl organizează din 24 iunie, zilnic, timp de cinci seri, de la 19.00. Iar acum, e rândul Andrei să povestească. 🙂
Într-o joacă mai în glumă, mai în serios, dar mai mult în serios decât altminteri, o poveste e mai mult decât o simplă poveste care poate părea exterioară, adică aparținând altcuiva decât celui care o povestește.
Dar dacă nu e chiar așa? Dacă alegerea de a-i da voce vine dintr-o rezonanță cu miezul ei, în care se regăsește puțin din noi? Întotdeauna, un fragment din povestea pe care o spunem ne va aparține și o vom amprenta cu noi înșine, conștient sau nu, în chiar actul povestirii.
Dar dincolo de efectele colaterale pe care le are colportarea poveștii, care amestecă câte puțin din toți cei ce o poartă mai departe remodelând-o la rândul lor, o poveste nu este mereu doar o reprezentare a lumii exterioare, ci un tărâm de construcție și șlefuire a propriei identități. Împărtășirea experienței ilustrată prin poveste unește și transformă.
De curând, am început să țin la Fundația Calea Victoriei un curs numit Povestesc, deci exist. Cum ne construiesc poveștile, curs care a devenit mai degrabă un spațiu de reflecție. Acolo privim povestea mai degrabă ca pe un act transformator, care poate ajuta într-un proces introspectiv al aflării de sine. Și facem lucrul acesta navigând prin oceanul mai liniștit sau mai agitat al poveștilor, oprindu-ne în cinci porturi.
Pornim din cel mai îndepărtat punct, acela al firului poveștii care cheamă spre un început aflat în aburii timpului originar, o formă a mitului eternei reîntoarceri care cheamă nostalgic către timpul mitic al creației.
Coborâm apoi, precum Orfeu, mult mai adânc în înțelegerea propriei povești, a poveștii pe care o scriem despre noi, ca actor și martor totodată în jurnale, memorii, (auto)biografie. În această oprire, personajul principal este Memoria și felul în care ea devine mai curând scriitorul propriilor rânduri și dirijorul identității noastre narative.
Pornim apoi către niște ape poate mai învolburate, în care căutăm să înțelegem cum se nasc poveștile, ce le leagă, ce le separă și odată cu ele, ce ne leagă pe noi intrinsec de marile mituri, de pildă, sau ce ne separă cultural.
Înainte de ultima oprire, zăbovim puțin pe un alt tărâm. Precum sirenele care îl ademenesc pe Ulise de pe făgașul lui, în Odiseea, o poveste ne răpește din prezent. Ieșirea temporară din prezentul în care suntem actori nu e doar o suspensie a timpului, ci o aflare a sinelui în termeni identitari, tocmai din perspectiva martorului.
Poposim în final nu neapărat într-o destinație ultimă, ci într-un punct nodal al unei călătorii infinit mai lungi în portul poveștii-de-leac. Puterea transformatoare a poveștii stă și în capacitatea ei de a vindeca. Felul în care privim însă această formă de terapie este cu precădere prin prisma aflării unor răspunsuri care ne ancorează mai adânc în cine ce suntem noi.
Dincolo de cele câteva puncte cardinale care orientează spațiul acesta de reflecție, Povestesc, deci exist. Cum ne construiesc poveștile cheamă la o înțelegere personală cu ramificații variate în viețile noastre. Înțelegându-ne povestea, ne vom putea povesti pe sine ancorându-ne poate mai adânc într-o lume grăbită care gândește mult mai ușor în povești, decât într-o vâltoare a datelor.
Andra Samson
