Povestire selectată de Juriu pentru Grand Prix Du Court 2019,

Short Edition France

Nabi are șase ani și aș putea spune că nu e genul care se teme și de umbra lui.

– Tati, eu n-am umbră mereu.

– E normal, când întunericul…

– Nu cred că e bine să stai mult fără umbră.

– De-aia-ți spun să mai lași calculatorul și să ieși la soare!

– Tati, dar noaptea? Ce e noaptea?

– Vezi, când Pământul se învârte…

– Am citit că noaptea e umbra planetei proiectată pe cer.

– Așa e! aprob eu. Altceva?

– Soarele de ce n-are umbră?

– De ce n-are? Într-adevăr, iată pe cineva care n-are!

– Dar petele solare?

– Petele?!

După-amiază, fiul meu continuă să se țină ca o umbră de mine.

– Nabi, umbra e ceva normal. Fiecare obiect, fiecare om are umbra lui.

– Atunci de ce săptămâna trecută când am fost la circ, un nene a făcut din mâini umbre care nu erau ale lui? Umbre de şoareci şi pisici şi câini, umbre de fluturi, păsări şi vampiri?

Cred că dacă aveam doi copii era mai uşor. Ar fi discutat toată ziua între ei.

– Aşa cum am spus, umbra urmează fidel forma corpului ori, dacă forma se schimbă…

– Dar forma mâinii era tot de mână, tati, numai poziţia se schimba!

– Ei bine, poziția!

– Adică eu, dacă iau o poziţie anume, pot avea o umbră de dinozaur.

– E posibil… cred.

– Dacă am umbra lui, nu-l pot avea şi pe el?

Am râs.

– Mai întâi desprindeţi umbra de dinozaur de corpul tău mititel şi dup-aia vorbim!

A doua zi Nabi mă cheamă în camera lui.

– Te anunţ că azi nu am timp de joacă…, încep sfârşind cu gura căscată.

Nabi stă pe oglinda pusă în mijlocul covorului cu veioza înclinată în jos, spre picioare. Simulează că merge şi abia acum văd umbra reflectată pe peretele opus. Umbra este independentă.

– Uauu! răcneşte, cocoşându-se şi luând forma unei bestii antideluviene.

Ar putea fi foarte bine umbra unui stegosaur sau triceratops. Mi se pare că triceratopșii sunt preferații lui.

– Ingenios, îngaim, să-mi dai şi mie să citesc de unde te-ai inspirat.

– De nicăieri, spune Nabi, fără importanţă. Dar, tati, ieri mi-ai promis că, dacă îţi demonstrez asta, mai îmi răspunzi la câteva întrebări.

– Desigur, oftez şi mă aşez. Dă-i drumul!

– Tati, a trebuit să stau altfel, ca să obţin umbra aia. N-aş putea să o am comportându-mă normal.

– Comportându-te nor… tu?! fac, neîncrezător.

– Totuşi, se aplecă Nabi luând un ghem de cabluri. Unu! rosti apăsat şi o altă veioză se aprinse lângă prima.

Umbra se dublă.

– Doi! şi altă rază apare dintr-o parte.

Aproape un sfert din capodoperă e tăiat.

– Trei! apasă Nabi alt întrerupător şi ultimul bec, opus primelor două, ,,ciopleşte” binişor din restul umbrei.

Cu adevărat e acum a unui triceratops.

– Ei, ce zici? rostește fiul meu după, probabil, ore întregi de socoteli.

– De unde ai luat toate veiozele astea?!

#

Există sculptori în piatră, în lemn, în metal. N-am spus nimănui până acum că fiul meu sculptează în umbră.

– Tati, vino la mine! mă răpeşte Nabi cum ajung acasă.

De data asta pătrund cu multă precauţie în ,,laborator”.

– Urcă-te pe oglindă! aud de la pupitru. Fără teamă, e din aluminiu. Mai la stânga, aşa. Nu mişca!

Apoi stinge becul.

– Să închizi ochii, tati, fiindcă voi aprinde mai multe becuri. În plus, durează câteva secunde corectura.

Când îi deschid, pe ecranul de proiecţie nu este decât umbra mea.

– Ei? face Nabi.

– Ei? îl îngân, presimţind că, în sfârşit, a dat-o în bară. Nu văd nimic deosebit. Pot să mă mişc?

– Desigur, tati! Mișcă doar mâna dreaptă!

De surpriză, cred, mi s-a sucit gâtul. Totuşi, continui să-mi bălăngăn mâna dreaptă – fără niciun rezultat pe ecran.

– E ,,tăiată”, mă lămureşte fiul meu. Toată umbra asta am reconstituit-o după capul tău.

– După capul meu?!

– Adică, întâi am aranjat să nu-ţi apară acolo decât umbra lui – convergenţă. Apoi am mărit-o şi modelat-o pe aceasta dându-i forma întregului corp – divergenţă.

– Thooom? Ce faceţi acolo? aud un târşâit şi aproape imediat corpul voluminos al nevestei mele apare în prag.

– Vino, mami! Aşază-te aici! o ia Nabi de mână.

Ea ne privește mirată, apoi încremenește când își vede umbra pe perete. Nabi a stins câteva proiectoare şi a modificat rapid unghiurile celorlalte. Nici înainte de naşterea lui, maică-sa nu arăta aşa.

– Minunat! ţipă ea pipăindu-şi talia subţire.

În realitate are o sută de kilograme.

După ce mâncăm, reîncepe calvarul.

– Tati, am desprins umbra, acum mă ajuţi să fac corpuri după chipul şi asemănarea ei?

Mă înec.

– După chipul şi asemănarea… nu vorbi prostii!

– Tati, după conturul ei!

Mi-au sărit pandaliile.

– Şi din ce, mă rog, o să faci corpurile? Din plastilină?!

Sărisem peste cal, aşa că am mai înmuiat-o puţin.

– Cum să faci un corp dintr-o umbră?! Spune, Nabi!

De fapt, mi-era teamă că o s-o spună.

Dar asta fu abia a doua zi.

– Umbra este câmpul de forţă care compensează de o parte a unui corp lumina care vine din cealaltă, începu Nabi prelegerea.

– Sunt de acord până aici, m-am așezat eu. Scoate-ţi degetul din nas!

– Există însă şi alte umbre. Umbra razelor infraroşii, care precede corpul astfel analizat. Umbra razelor X, care apare în corpul respectiv. Dacă admitem că există bioenergie, înseamnă că şi ea are umbră.

– Unde vrei să ajungi? m-am mişcat ca pe ace.

– Mama are două bioumbre.

– Şi de ce, mă rog? am făcut, nervos.

– Fiindcă e gravidă, tati!

Noroc cu Nabi, altfel, la cât e de grasă, nevastă-mea n-ar fi simţit niciodată ce se petrece în burdihanul ei. Am dus-o imediat la un doctor pe care nu-l mai vizitasem de mult.

N-am avut răbdare s-o aştept.

De data asta am intrat în dormitorul lui Nabi neinvitat. Cred că l-am luat prin surprindere, însă zgomotele care veneau de acolo nu mă puteau lăsa indiferent, cu atât mai mult cu cât păreau un plânset de copil – de sugar, vreau să spun.

– Nabi, ce se petrece aici? am cercetat eu în jur. De unde vine zgomotul ăsta?

– De acolo, mi-a făcut el semn cu lacrimi în ochi.

Umbra unui embrion pulsa pe perete.

– E a fratelui meu, a şoptit. Peste câteva minute doctorul îl va tăia cu o foarfecă.

Nu ştiu cum am reuşit să dau mai repede telefon. Într-un sfert de oră nevastă-mea a coborât din taxi, uluită, speriată, dar fericită.

– Thoom, dragostea mea! m-a îmbrăţişat ea, mai bine zis m-a frânt în mâini. Ce te-a apucat?!

– Nu te înfierbânta prea tare, reuşesc eu să scap. Vezi că mi-e foame, fă nişte ouă umplute!

– Cu multă maionezăăă? urlă ea din bucătărie.

– Exact! şi mă prăbuşesc în camera lui Nabi.

– N-am urmărit asta, mă consolează el. Dar mi-era frică.

– O.K. Oricum îţi trebuia un frăţior.

– De fapt, e surioară.

– De unde naiba ştii?

– Thooom, ouăle sunt gata!

Sunt gata de ieri.

– Tati, mă opreşte fiul meu, mami nu va naşte un copil ,,normal”.

Îl ascult, nu ştiu dacă obosit, resemnat, învins sau câte ceva din fiecare.

– Cred că de vină sunt eu, cu experienţele mele. Adevărul e că îmi va face o surioară exact aşa cum mi-am dorit cel mai mult!

Mă dau înapoi. Nu cumva…

– Va fi un dinozaur. O femelă triceratops! mă pupă Nabi şi ţâşneşte spre bucătărie.

#

Transformarea trebuia dirijată permanent prin PC-ul conectat la reţeaua casei. Fiecare umbră fusese monitorizată şi amplasată astfel încât să favorizeze evenimentele. Văzută pe ecran, lumea-umbră a locuinţei noastre părea cel mai veridic peisaj din jurasic.

O vreme am sperat că Nabi se va înşela. Am sperat zic, fiindcă de nişte chestii deja nu mă mai puteam îndoi. Speranţele mele s-au dus însă brusc, când doctorul ne-a spus, după prima ecografie, că vom avea o fiică malformată.

– Prea târziu pentru avort, a mai zis.

Şi, oricum, am continuat eu în gând, decât un copil cu malformaţii, mai bine un dinozaur pentru tembelul de Nabi.

Adevărul e că, dacă o femeie pe glob trebuia să poarte în burtă un dinozaur, aceea nu putea fi decât nevastă-mea.

#

Deşi tot mai sper să nu fie aşa.

#

Dimineaţa, în întuneric, o ducem pe Woopy la păscut.