Ridică-te și crești, așa îi șoptea firul de iarbă fetiței. Ridică-te și fă-te mare. Stătea întinsă în iarbă și asculta cum vântul cânta printre firele ce creșteau unul lângă celălalt. Crești ușor fetiță dragă, crești zi de zi, moment de moment, secundă de secundă. Crești chiar dacă nu se vede, crești chiar dacă nimeni nu vede și nimeni nu știe. Crești. Transformă-te în ceea ce ești, vino înapoi la tine. Știm că drumul e greu și e anevoios și de multe ori de neînțeles, dar e drumul tău și l-ai ales. Mergi ușor, pas cu pas. Privește cu grijă cerul și pământul, amintește-ți pentru ce ai venit aici. Amintește-ți despre iubire, amintește-ți despre claritate, amintește-ți despre vibrație, despre cântec și despre armonie. Mereu, ori de câte ori te lovești și cazi amintește-ți despre tine și despre tot ceea ce ești. Fetița privea cu ochii mari și se lăsa în voia firului de iarbă. El știa cel mai bine. Crescuse dintr-o sămânță aruncată la întâmplare pe pământuri la care nimeni nu se uitase. Stătea acum drept și mândru, cu privirea către soare. Își fusese tot ce îi trebuie și se iubea cu toată inima. Despre ce ai vrea să vorbim, o întrebă el blând pe fetiță. Despre cum te așezi în tine. Răspunse fetița. Despre cum să te întorci acasă în tot ceea ce ești. Uneori știu, alteori uit. Uneori sunt invadată de gânduri și emoții și tot ce pot face este să stau și să aștept. Despre cel mai prețios lucru pentru mine pe acest pământ, în această viață. Despre cum să îți atingi sufletul de sursa din care vine. Despre cum să te afli în el și cu el pentru tot restul zilelor tale, despre locul de unde am venit și despre iubirea din care suntem făcuți. Despre perfecțiunea ce suntem și despre cum asta se întâmplă în corpurile noastre pe măsură ce învățăm să ascultăm. Despre frica ce împiedică puritatea gândului și despre ceața ce învăluie miracolul de a fi creatori. Despre cum să îi fac pe oameni să simtă că sunt iubire și despre ploaia ce spală tot, pentru că drumul către tine e unul singur. Firul de iarbă o asculta. Din când în când își pleca urechea lumii lui, pentru a auzi vântul ce adia dintre fetiță. Trebuie să știți că minunea de a fi om constă și în faptul că atunci când mângâiem un fir de iarbă putem să îi împrumutăm din toate câte se bucură un om pe pământ. În preajma noastră el poată să simtă cum e iubirea și cum e frica și cum e bucuria sau tristețea. Firul de iarbă asculta curios sunetul ce vibra din pieptul fetiței și părea uluit de cum un pui de om poate să simtă. Există un moment în care o picătură de rouă se pregătește să picure. Noi nu-l puteam percepe. Tot așa vibra și inima ei, imperceptibil, iar lumea din jur, la fiecare sunet, se unduia precum un val. Sunetul era altul, forma era unică. Așa este pentru fiecare om în parte. Sunetele fiecărui suflet se adună într-o altă melodie și dansează într-o formă mereu alta. Imperceptibil dar atât de real. Despre imperceptibil aș vrea să vorbim firule de iarbă. Despre momentul în care roua se pregătește să picure, dar nu a picurat încă. Despre ceea ce se naște în jurul ei. Despre ceea ce noi nu putem vedea, pentru că privirea asta de afară e făcută doar pentru afară nu și pentru ce e înăuntru. Înăuntrul cel fără de margini.
