Încercase ani să urce dealul din fața ei. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine nici nu-l știa drept deal. Erau pași prin viață ce se succedau fără să ceară voie, fără să asculte, fără să umeze un plan. Și totuși ceva a știut mereu pe unde să o poarte. Ceva sau cineva. Sau niciuna din cele două variante. Tălpile ei călcau iarba în timp ce urcau. Călcau peste flori de câmp colorate într-un infinit de feluri, călcau peste vieți ce fuseseră și peste tristeți ce așteptaseră să fie despletite de timpul ce se așternuse peste ele. Sunt viețile noastre povești retrăite? Ni se dă la venire absolut tot ceea ce ne e de folos și ni se spune că ce avem de făcut aici este să slefuim pietre nemișcate de secole. Să le dăm la o parte și o să găsim acolo comori. Altele decât cele ce ne strălucesc departe de ochi. Nu există absolut nimic, așa se gândea fetița, care să se compare cu bucuria pe care o ai atunci când începi să afli despre cine ești. Și mai ales nu există bucurie mai mare ca atunci când începi să te ierți. Puțin câte puțin, bucățică cu bucățică. Nimic din ceea ce omul a inventat nu se compară cu adierea vântului ce deschide pieptul și inima și îți sulfă înăuntru iubirea cu care au iubit sfinții.

Soarele aluneca peste vale odihnindu-se în pâlcurile de flori mov. Se dădea de-a dura peste deal jucându-se de unul singur. Nu îi păsa de nimic, doar de el și de bucuria pe care o descoperi din nimic. Bucuria de a fi fără să vrei să fie nici măcar o adiere de vânt altfel de cum i-a fost dat să fie. Există perfecțiune în mișcare. Nimic nu se învârte întâmplător. Altfel cum ar fi putut să-i ridice rochița ei verde de catifea și să i-o învârtă cât era valea de mare. Fetița se încolăci în jurul soarelui și plecă să vadă cum se vede lumea de sus. Îi ceruse voie, iar el se bucură să îi facă loc pe una din razele lui. Zburară multă vreme, peste vieți și timpuri, gânduri și bucurii, peste tot ceea ce ne oferă viața pentru a ne repune pe calea noastră, peste lacrimi și iubiri, despărțiri și regăsiri, bătăi de inimi și frici, peste tot ceea ce e omul dincolo de ceea ce e. Atunci când el hotărî că venise timpul, o readuse pe fetiță aproape de pământ. Își luară la revedere cu o bucurie ce le strălucea în ochi.

Fetița puse tălpile pe pământ și primul gând care îi zbură prin minte fu că orice am crede noi oamenii în mințile noastre poartă un nume, iar Universul funcționează după cu totul și cu totul alte legi. Legi ce nu au nume au doar corespondent în simțirile noastre. De acolo poți calibra cum și ceea ce vrei să primești, cum râzi, cum plângi, cum simți. Doar tu. Propriul tău cântec va atrage soarele și zâmbetul lui. Îți va arăta mereu care îți e drumul și ce ai de șlefuit. Atunci când sapi în carne vie doare, doare ceea ce nu vrea să plece. Doare schimbarea, doare ceea ce nu suntem, doare frica de lumină. Fetița pășea peste dealuri și privea către cer. Spațiul ăsta până la cer e infinit, iar dacă ai să întinzi mâna, în afara bilei pe care călcăm, ai să atingi universul.