E final de octombrie și la Viena sun 21 de grade. Stau și beau cafea pe o terasă într-o piață celebră cu un nume greu de pronunțat. Sunt în 2019 și prin fața mea trec doar trăsuri cu cai frumoși și cu vizitii îmbarcați elegant. Câțiva chinezi strică, ca de obicei, peisajul, încercând să-și facă poze cu un dispozitiv extrem de complicat. În afară de asta totul pare neschimbat de sute de ani: arhitectura , străzile, cârciumile iar câteodată chiar și oamenii. E o senzație pe care o am mai de fiecare dată în diminețile de duminică petrecute prin orașe foste capitale de imperii. Acum mă tot întreb care e treaba cu ungurii și Ardealul. Adică, pe vremea aia era imperiul Austro-Ungar, poate că dacă l-ar revendica austriecii, ne-am mai gândi puțin la problemă. Dar, mă rog, n-au ei timp de asta. Sunt ocupați cu altele, spre exemplu cum să păstreze Viena ca cel mai bine cotat oraș pentru a trăi din Europa sau cum să aibă servicii medicale și mai bune, creștere economică sustenabilă și cum să facă schnitzel-ul și mai crocant. În dreapta mea e o cârciumă pe al cărei fronton stă scris numele, greu de citit, și anul 1810. Cum ar veni, au hrănit cu rasol și wurști vreo patru-cinci generații de mușterii. Nu prea pare că s-a căznit cineva în ultima sută de ani să-i aducă îmbunătățiri, n-a încercat nimeni să-i adauge niște scaune de plastic transparent, niște lumini LED RGB care să se schimbe cu telecomandă sau niște televizoare plate pentru a viziona vienezul înfometat selecțiuni din Austriecii au Talent. Practic, n-au avut alte ambiții în afară de conservatorism. Acum câteva zile, din plictiseală, răsfoiam niște cronici de cârciumi bucureștene pe care le-am scris acum zece – doisprezece ani. Am realizat cu surprindere că, de fapt, citeam un necrolog. Marea majoritate a locantelor despre care am scris nu mai există. Iar cele câteva ce au mai rămas nu se simt nici ele foarte bine. Am argumentat mereu în fața câte unui turist, aflat prin București, că arhitectura orașului e atât de săracă în clădiri istorice deoarece locuim într-un oraș aflat în zonă seismică. Că am avut, dar multe au căzut sau au fost dărâmate cu bună știință pentru că nu erau solide. Se pare însă că și gastronomia locală e situată pe o falie cu risc seismic ridicat. Altfel nu-mi explic cum acum zece ani aveam cârciumi mai bune și mai interesante ca azi. Pentru cei nostalgici dar și pentru fetele vopsite albastru în cap și pasionate de statistică, precum și pentru influenceri și jandarmi pensionați am să fac o scurtă trecere în revistă a unor locante ce acum zece ani erau parte din inima, mult prea plină de adrenalină, a urbei ce cu consecvență continuă să se numească București.
Balthazar – în capătul parcului Ioanid, devenit între timp Ion Voicu, și revenit, Slavă Domnului la Ioanid. Era un loc fusion absolut fabulos – mâncare, atmosferă, design.
Heritage – puțin mai încolo de Baltazar, prima cârciumă cu pretenții de stea Michelin din oraș. Scumpă, foarte scumpă, dar specială
Al Casolare – Locul din Buftea în care s-a lansat Patrizia, zisă astăzi și Chef. O cârciumă într-o sufragerie cu o mamă și o bunică în bucătărie. De departe cel mai bun restaurant italian pe care l-a avut vreodată patria noastră.
Mandragora – Pe lângă Piața Amzei, unul dintre cele mai chic locuri pe care și le-a permis orașul de pe Dâmbovița. Învățai mâncare și vin cât pentru 6 excursii în străinătate.
Aquarium – italienesc, loc de întâlnire pentru fotbaliști, dar cu o bucătărie impecabilă și cu niște paste absolut divine.
Escargot – Bistro-ul lui Exarhu, cea mai mișto terasă, una dintre cele mai boheme atmosfere întâlnite de mine și o mâncare absolut surprinzătoare.
Ici e La – Franțuzesc pe la Romană, pe Mendeleev, cu o bucătărie ce combina tradiționalismul cu modernismul, renumită pentru autenticitate.
Esperanto – Cârciuma lui Chișu – care în ciuda faptului că nu avea mai niciodată ce scria în meniu reușea de cele mai multe ori să inventeze niște preparate memorabile.
Maiko – Japonez autentic, deși extrem de scump, situat in Cartierul Francez, renumit pentru calitatea produselor și pentru faptul că, da, aveau un japonez în bucătărie.
St. George – Unguresc autentic în Centrul Vechi Timpuriu. Se mânca foarte bine, mâncarea era cu gust iar Tokay-ul din plin. Azi nu mai există, cred, niciun unguresc prin urbe.
Grand’Or – Primul restaurant construit la ultimul etaj al unei clădiri înalte din București. Pe Buzești, aproape de Piața Victoriei. Bucătărie franțuzească și pian cu coadă la cină.
Orașul interzis – primul chinezesc cu pedigree din localitate. Mâncare excelentă, amenajare non-kitch și grădină superbă.
Amsterdam Grand Cafe – Pionerul centrului vechi atunci pe când centrul vechi nu era decât o mahala mizeră. Un loc atât de bine făcut ca până în ziua de azi rezistă lambriurile, lămpile și barul în ciuda faptului că s-au perindat de atunci pe acolo cel puțin 10 alte crâșme.
Caffe Latte – lângă Cișmigiu, loc de întâlnire pentru tot felul de artiști (cafeneaua) și tot felul de oamenii de afaceri (restaurantul).
Croissant de Paris – pe Eminescu unde acum este VINO. A fost prima boulangerie din București în care puteai mânca croissant proaspăt la ora 7 dimineața. Era ținut de un francez, care și-a dat duhul, săracul, chiar acolo.
French Bakery – Restaurantul de pe Galeron, amenajat foarte frumos, cu mâncare foarte bună și lume foarte spălată.
Lotca – restaurant lipovenesc pe Eminescu. Borș de pește, caras prăjit, icre, obleți… ca în Deltă.
Cérisiers – prin Domenii, cârciumă spălată renumită pentru trufe!! Unde mai găsești așa ceva azi?
Trattoria Roma – de pe Eminescu. Dispărută de curând. Locul în care jumătate din București a învățat cum trebuie să fie pastele.
La Bonne Bouche – Franțuzesc pe strada Franceză. One of a kind.
Și lista poate continua dar nu mai am eu hârtie. Așadar, unde se duc locurile bune atunci când nu mai există? În amintiri, și rămân acolo atâta timp cât cineva e dispus să le care cu el. Amintiri ale unor imagini, ale unor sunete, ale unor mirosuri și mai ales ale unor gusturi.
E weekend, la Viena e cald iar un vizitu ce seamănă teribil cu Țiriac mă salută din cap. Mă gândesc că poate sunt eu într-o perioadă nostalgică a existenței mele și că e doar o părere a mea, exacerbată, că Bucureștiul e plin de burgeri cool, pizza gourmet și cafenele de origine, că salatele dacă nu au avocado nu există iar quinoa este noul beef tartar. Bine că au mai supraviețuit micii, deși, așa cum spune orice taximetrist cu gust, nici la Cocoșatu nu mai e treabă.
Mișto. Uitasem. Dar ar mai fi câteva – el bacha, bistro ateneu, bon, sangria