Pentru că dincolo de el nu mai există nimic atât de adevărat. Absolut nimic.
Despre iubire fetița nu știa multe. Tot ce știa era că atunci când iubești un alt om o faci cu toată ființa, pentru că iubești o altă inimă ca a ta. O faci ca și când celălalt are pielea în continuarea pielii tale, pentru ca atunci când el e el să simți că are dreptul să se întindă până în cealaltă parte a lumii. Să simți și să îi iubești acest altfel, dar să-l iubești ca atunci când îți e lipit de piele ca să știi cum se simte să fii celălalt. Se înfiripă înăuntru, iar ceea ce simți de foarte puține ori te întreabă și pe tine. Cred că este unul dintre cele mai bune momente să lași deoparte tot ceea ce te-ai încăpățânat să crezi că poți cuprinde cu gândurile și cu mintea, pentru că nu ai să poți. Ne credem atotputernici, dar nu suntem. Suntem ca niște grăunțe de nisip, care zboară în vânt și se ciocnesc una de cealaltă lăsând dinții să nu știe ce și cum și de ce au ajuns și ele în gură. Fetița alerga ca mai mereu prin lumea asta privind cerul ce i se arăta atât de frumos. Acolo unde oamenii se înghesuiau, cerul era vast și limpede și albastru. Acolo unde oamenii nu se vedeau unii pe ceilalți norii dansau unul în jurul altuia. Pășea pe străzi și ridica privirea, amintindu-și de ulițele luminate de o infinitate de stele, de liniștea din jurul lor și de frumusețea sclipirii lor împreună. Ar fi vrut să le strige să privească în sus pentru că de acolo venim toți, dar nu ar fi avut timp să o asculte. Și chiar dacă ar fi găsit câteva momente nu ar fi auzit-o. Ca să auzi despre cine ești îți trebuie altfel de urechi și altfel de auz. Îți trebuie urechi care să nu fi auzit și sunete care să îți retrezească inima. Pe lângă ea treceau rapid cuvinte, emoții, capete plecate, neînțelegere, zâmbete, atingeri întâmplătoare, tresăriri, clipiri, iubiri, mângâieri, neatenție. Erau toate amestecate la un loc și tot ce își doreau, vă spun, era să se ridice și să plece către cer acolo unde le este casa. Exact în fața ei zbura în voie o pânză de păianjen. Ca să o vezi trebuia să îți fixezi privirea în acum și în aici, exact în fața ochilor tăi, separat de lumea din jur, iar câteva fracțiuni de secundă să nu o lași să plece. Doar că, vedeți voi, acumul a zburat deja atunci când i-am spus numele. În exact momentul în care ai părăsit bunul și misteriosul moment de acum, ai pierdut iubirea, pentru că te-ai dus iar în amalgamul nedefinit de gânduri, frustrări, priviri, judecăți, neînțelegeri, uitări, frici, care zboară la joasă înălțime deasupra capului nostru umbrindu-ne inimile, umbrind iubirea. Iubirea e pură, curată și nu se poate întâmpla decât acum, în exact acest moment în care fetița păsea peste pământul acoperit de frunze ce își respectau menirea. Dacă ai făcut și un singur pas în spate, ai pierdut contactul cu el și te-ai scufundat în uitarea ce doare. E atât de fragil totul încât singurul lucru limpede precum apa de izvor este să înțelegi cine ești tu acum. Dincolo de asta nu poate fi altceva decât poveste, iar noi trăim în povești, iubim poveștile, suntem orbiți de ele. Iar eu vă spun să simțiți acum și să ascultați bine. Se simte iubirea dintre litere? Se aude cântecul ei?
